Un descalecat

Povestind eclectic descalecatul unui om vechi in tara veche. Pentru ca foile scrijelite obliga un titlu…” (numit roman, de fapt fiind relatare); volum apărut în anul 1996, la editura AMB; Bucureşti.

Timpul istoriei: vara anului 1989 şi iarna următoare. Un scriitor, cândva revoltat prin scris împotriva dictaturii, învins de “surzenia” cititorilor pe care ii indemna la razvratire, s-a retras în mijlocul unui Ţinut aparent pustiu, pe care îl păstoreşte. Îşi petrece nopţile cu amintirile unei vieţi în care a vrut să îşi împace, fără izbândă, credinţele ancestrale şi cea creştină. Apariţia unui grup de tineri, cu uimirile, întrebările şi teribilismele lor, îi răscoleşte alte şi alte amintiri. Scriitorul va petrece “evenimentele din decembrie 1989” în felul lui, rupt între dorinţa de acţiune “în legea lupului” şi cea potrivită unui “martir creştin”.

Acest creştet de pagină ar putea fi acoperit cu nişte întinderi de cuvinte care să cheme prin amintiri copilăria şi mica adolescenţă ale lui Pavel Saulea, deci să se rostească despre epoca devenirii sale ca om, măcar până în perioada petrecerii cumplitului şi foarte ciudatului accident rutier în care îi muriseră părinţii.

La fel de bine şi la fel de greu de îngheţat în rânduri de scriitură, ar sta aici câteva consideraţii (probabil, ca siluite) despre semnificaţiile nopţii lui de coşmar (noapte dintr-un sfârşit de iarnă) în care, printr-un gest dorit ca act suprem, îţi distrusese cu foc toate manuscrisele-foi, adică foile acoperite cu semnele-cuvinte-amintiri şi cuvintele-semne… Dar dacă ne-am hazarda să oferim, aici, acestea, plus o concluzie pentru gest, ar fi să coborâm povestea la rangul de istorie a unui singur om. Or, povestea pornită din creştetul acestei pagini este a lui Pavel Saulea la fel de mult cum nu este…

Dorind să începem frumos, am pune în obârşia ei imagini din debutul întâmplărilor dragostei lui Valeriu şi Mariei Vîlnoiu, dintre care una, cel puţin, a livezii de piersici înfloriţi, ar conţine ferment de poezie lirică.

Dar pentru că o poveste, ca şi cuvântul, nu e niciodată singură sau e una, rememorarea ei va să înceapă cu amintirea unei seri şi cu ecoul unor cuvinte-rostiri, deci cu o secvenţă petrecută cu un întors şi mai bine de generaţii înaintea episoadelor pe care povestea aceasta are pretenţia să şi le creadă apogeu. Pare mai simplu. În plus, este o demonstraţie nu tocmai palidă a imposibilităţii sihăstririi cuvântului de cuvinte şi a poveştii de poveste, imposibilitate care sparge mereu încreţiturile de timp şi îl joacă în fantasmele infinitului rotund.

Anume, însemnăm întâlnirea unui învăţător dintr-un cătun de sub munte (aşezare de străbătut cu pasul în răstimpul a trei cânturi de cocoş), învăţător care urcase în păduri, pe poteci tainice, cu primejdia morţii în spate, cu un bărbat scund şi voinic, roşcovan, ale cărui barbă şi plete rebele îi dădeau un aer sălbatic, primitiv... Se aflau într-o veche tăietură, lângă trupul uriaş al unui molid căzut, sub o întunecime care se îngroşa...

Bărbatul cel puternic tăcuse ultimul, după rostirea acelui „Nu” sonor, şi rămăsese neclintit, iţind priviri tăioase pe sub streaşina bogată a sprâncenelor, cu buzele strânse ca şi cum gura i-ar fi fost o încheietoare a frunţii şi ochilor cu măturoiul bărbii şi trunchiul zdravăn, iar el se temea de vorbe pentru că ele ar fi adus ruperea lui în două. Iar învăţătorul n-a cerut explicaţii şi nici nu s-a simţit jignit pentru faptul că răspunsul monosilabic părea să-i ridiculizeze eroismul hotărârii de a trece liniile militarilor şi de a se întâlni cu răzvrătitul doar ca să-i propună o salvare cuminte. Salvare cuminte; reîntoarcerea printre oameni, într-o localitate depărtată, cu altă identitate, adică revenirea la o viaţă paşnică, după doi ani de aventuri înfricoşătoare... Ar fi fost posibil; meşter şi în furişat, săbaticul putea trece fără probleme de cordoanele armatei, iar pentru că timp de doi ani armata şi ceilalţi se luptase, de fapt, cu un strigoi, păstrarea pe viitor a incognitoului, în localitatea aleasă, era sigură. Dar sălbaticul refuzase.

„M-aş simţi ca un vulpoi berc sau ca un câine alungat fără dreptate, care se târeşte înapoi sub mâna stăpânului şi o linge. Vreau ca neisprăviţii ăştia care vor să mă prindă să trimită oameni aleşi într-un loc stabilit. Aleşilor le voi spune că eu nu sunt nici tâlhar, nici pârjolitor, ca alţii care trag nădejde deşartă în acoperămîntul munţilor... Să se afle cine sunt şi ce am făcut, cum i-am trecut pe mulţi dintre cei care acum se sumeţesc în jilţuri boiereşti graniţa aia nouă, rea, în urmă cu opt ani... Atunci spuneau că port în mine pană de înger. Acum să spună la fel şisă-mi pupe mâinile, cum au mai făcut-o. Cu popa în fruntea şirului.” „Popa a venit în sat dinadins pentru sufletul tău, el a întocmit planul şi el m-a trimis aici.” „Bine; fă-l să afle ce vreau. Şi mai spune-i că, dacă nu se face aşa, din vânător, în mine se va trezi iarăşi războinicul şi atunci va fi nu numai sânge, dar şi moarte. Învăţătorul se cutremurase. Preotul îi povestise cum, pe când era dus de bărbosul sălbatic peste graniţa trasată de degetele rapace ale mai marilor de atunci ai lumii, fiind înconjuraţi de soldaţii unui pluton, călăuza, după un ritual „ciudat”, „primitiv”, „înfiorător”, „drăcesc”, îndeplinit la asfinţit, pe la cumpăna dimineţii spărsese şi împrăştiase încercuirea, ucigând patru soldaţi. Şi mai ştia, învăţătorul, că în aceşti doi ani de război orb al militarilor cu fantoma pădurilor de munte fuseseră destule victime, însă toate se refăcuseră la spital, mai repede sau mai încet, asta depinzând de felul în care tinereţea asediatorilor se împotrivise uneia şi aceleiaşi răni de glonţ: în umărul drept, fără vătămarea oaselor...

„Şi să mai ştiţi, tu şi popa ăla, că dacă nepricopsiţii-deschizători-de-Fiară nu se vor ţine de fiecare legământ încrucişat cu mine, când ne vom întâlni, eu, care niciodată nu m-am mânjit cu măruntaiele ei puturoase n-o voi face nici acum, să ştiu că pierd până şi amintirea seminţiei mele... Dar mă voi trage în Sorbul Pământului, de unde am să mă întorc ca să cad peste slujnicii Răului când le va fi mai greu... Tu aşa să-i spui popii... Numai popii...”

Învăţătorul ştia că, de opt ani, omul acela ciudat, pentru care îşi risca viaţa, stătuse numai în munţi. Opt ani, trăind ca jivinele... Din cei opt, şase fuseseră şi ai războiului. Ai războiului oamenilor...

- Popa m-a blestemat în gând atunci, când cu lupta aceea, pentru că ucisesem patru unghii de urgie. El le spunea creştini. Poate să fi fost, cu numele... Vrea, popa, să-mi salveze sufletul?... Prin mine, totdeauna a cuvântat Legea Străveche. Atunci, a cuvântat ca totdeauna. Aşa că popa să se îngrijească de sufletul lui, pentru că împuterniciţii Fiarei, dacă pe mine mă vânează înnebuniţi de focul meu care răspunde focului, pe el or să-l vâneze, or să-l prindă şi or să-l pedepsească numai pentru credinţă, pentru că ştie un dumnezeu. Ei nu au dumnezeu.

(Nu trecuse ceasul de când omul cel ciudat răspunsese la o întrebare pusă cu teamă, aproape, de învăţător: „...Pe undeva, pe aici, este un brad bătrân-bătrân, uriaş, în crucile căruia stă Dumnezeu al meu care mie mi-a lăsat muntele, mie şi altora ca mine. Din munte nu mă va scoate nici o putere hâdă... N-am nevoie să caut Bradul ca să mă încovoi sub el şi să-i ascult şoapta-povaţă. Şi dumneata ai o cruce de lemn în perete, şi dumneata crezi că ai un dumnezeu prin ea, poate mai al oamenilor decât al meu, însă tot înălţat, la fel judecând nădejdile nimicniciei. Fără credinţă eşti numai o bucată de chin...)

- Ei au o credinţă!

- Nu. Credinţa, dacă este desăvârşit pe Pământ, nu e credinţă, e

numai rău cu miros de pucioasă şi sânge. Pământul este doar talpa credinţei şi obârşia răului. Dumneata, care eşti deştept, vrei pricepe asta încă înainte de a-ţi arăta-o oamenii.

- Oare, nu faci un păcat trăind cum trăieşti, în Legea lupului?

- Păcat ar fi numai potrivind lupul mielului preoţesc sau celui

de prin baladele voastre, aşa cum au făcut-o alţii, neştiutori şi leneşi la minte. Eu nu scot fiara din lup decât atunci când este să o potrivesc Răului. Altfel, nu. Iar stând în Legea lupului, stai în lăsatul lui Dumnezeu.

Învăţătorul a notat ceva, iute, în carneţelul de care nu se despărţea niciodată. Când a înălţat privirile spre sălbaticul roşcovan, a văzut cum ochii acestuia lucesc verzui.

- Mai mult decât ce-ai scris dumneata acolo şi mai mult decât

cele ce-am vorbit, gândurile noastre, cu toate ale lor, sunt acum în Dumnezeu şi ele vor răsări în altă parte, ca ale altuia. Nimic nu se risipeşte zadarnic. Asta trebuie să o ştii...

- Se spune despre dumneata că ai cunoaşte glasurile

Pământului şi semnele subţiri ale Cerului...

- Am frâu şi carte adâncă la mine, aşa cum am şi puşcă, şi fier

pentru grăbiţii care mă întâmpină duşmănos...

- Va fi un sfârşit al Lumii?

- Va fi o nouă Facere, deci şi un sfârşit. În noapte asta am să mă întreb cum...

Începutul acestei istorii este începutul celui de-al nouăsprezecelea caiet cu însemnări-amintiri ale temerarului învăţător. A fost pierdut, la fel ca toate celelalte, într-o împrejurare tragică. Însă, chiar dacă s-ar fi păstrat, n-ar fi putut spune decât puţin din adevărurile întâlnirii tainice de seară dintre dascălul cătunului bicisnic şi vânătorul sihastru în munţi. Notaţiile acelui caiet, construind o conversaţie verosimilă, deşi puţin probabilă, legată de învăţătorul stingherit cu schimnicul-războinic-filozof, notaţiile acelea, deci, trebuie să fi fost nişte amintiri ale unor fapte şi fapte pentru viitoare amintiri...

Textul se poate gasi si la libraria electronica www.correctbooks.ro