Intamplare

Categorisit roman, de fapt realcatuire/relatare. Apărut în anul 1998, la editura Folio Publishing House; Bucureşti.

Pornind de la un text autobiografic, oferit de un paznic de cetate unei femei, necunoscută lui şi pasageră a sitului, un cineva, ajuns să stăpânească discreţionar un Oraş, clădeşte un scenariu pentru o uriaşă piesă de teatru („...cât urbea...”), pentru a se răzbuna, post factum, prin fiica respectivei femei. Într-un fel, povestea are happy-end.

Unde este Raul?...

Lavinia… Fetita de cincisprezece ani a savantului… …am salvat-o de trei violatori, seara, in parcul din apropiere… Taica-sau, drept multumire, m-a ajutat cu haine, cu bani si cu un loc de munca: zilier pe santierele arheologice.Nici el, nici altcineva n-a stiut ca ma aflasem in preajma Laviniei, in scuar, pentru ca vroiam sa o violez. Rau, da… Unde este Raul?...

Nu eram capabil decat de o intrebare. Nimic mai mult. Cred insa ca in fiecare dimineata, cand paraseam baraca de paznic si cercetam, ametit, imprejurimile, imi aminteam secventele intamplarii care ajutase la venirea mea la Cetate. Cred ca numai atunci imi ingaduiam sa-mi amintesc…

Noi, zilierii santierului arheologic deschis in mijlocul cartierului vechi al Orasului, cartier care urma sa se demoleze, intr-o pauza de masa… Arheologul asteptand, intr-un colt, reinceperea lucrului… Explozia de la parterul acelui bloc subred, de doua etaje, aproape de locul unde se trasasera sectiunile sapaturilor… Zgomot si imagine care ne-au impietrit. Praful si fumul. Apoi ochii holbati ai lui nea Marian –sau Adrian- care ma privea, iar eu n-am stiut sa pricep ca ochii aceia erau inerti si sticlosi pentru ca batranul murise de stop cardiac si am tipat si l-am injurat ca nu vine cu mine sa ajutam… Strigatele din jur, zgomotele amalgamate –fond sonor bizar- urechile imi tiuiau si eram ametit… Poza imobilului, in parte grotesca, in parte tragica, datorita crapaturilor si surpaturilor… Agitatia, miscarea nefolositoare… Arheologul care, incercand sa se repeada spre ruina de imobil, cazuse intr-un sant din care l-am scos cu greu, pe cand el se zbatea in mainile noastre si plangea…

Secatundu-i-se puterile, am reusit sa-l asezam pe o banca, iar el statea chircit, gemand de durere, fara sa-si conteneasca plansul. Mie imi venea sa rad –mi se parea ridicola, o asemenea manifestare, la un barbat- dar cineva mi-a amintit ceea ce stiusem pana in urma cu trei minute si mi s-a inclestat gura. Concubina bietului om locuia in blocul avariat, impreuna aveau un copil de doi ani, nunta se hotarase in toamna… Arheologul s-a ridicat de pe banca tipand si a vrut sa se repeada iarasi spre ruina, a cazut, icnind de durere, apoi a inceput sa urle intr-un fel care ne-a ingrozit. L-am asezat din nou pe banca si a fost nevoie de o pereche de palme zdravene ca sa-l potolim, cat de cat. A devenit destul de calm si ne-a rugat sa-l lasam, totusi, sa mearga la locul exploziei si insista, folosind argumente perfect logice. Atunci eu i-am spus raspicat, privindu-l in ochi, cum ca o vazusem pe nevasta-sa iesind din bloc cu tancul in brate, cam cu o jmatate de ora mai devreme, si indreptandu-se spre Teatrul Liric. I-am descries felul imbracamintii si am adaogat ca avea o poseta maronie. Nu o cunosteam pe concubine/nevasta arheologului; n-o vazusem niciodata… Acesta s-a potolit de-a-binelea. In jurul daramaturilor, agitatia crestea…

Stiu ca nu sosisera inca pompierii cand, pe o straduta laturalnica ce se scurgea in scuar perpendicular pe banca unde asezasem primul ranit, a aparut femeia cu baietasul. Era foarte speriata, dar semnele pe care i le facea concubinul, de departe, au mai calmat-o. Acesta, dup ace a trecut prima clipa de bucurie, a intors spre mine priviri ingrozite si tin minte ca a zis: “Doamne! Dar n-are poseta maronie!” Eu cred ca i-am raspuns, tipand si mai tare: “Bad a, sigur ca are poseta maronie!”

Am vazut ceva diform, negru, pasind cumva sau furisandu-se, tasnind de pe o straduta laterala si repezindu-se la mama sau la copil.

Restul mi-e neclar…

…apoi, intr-o amiaza rece de toamna grabita –se implineau cinci saptamani de la venirea mea la Cetate- mi-am amintit ce incropisem drept scenariu al intamplarii de atunci, de dupa explozie, din spusele unora si din amintirile mele rupte pe care timpul, dup ace le limpezise imaginile, le condamnase la a fi din ce in ce mai mult fantasme…

…Detunatura adusese necazuri mai mari decat explozia in sine care produsese numai pagube materiale sir anise superficial doi oameni. Zgomotul infernal il omorase pe nea Marian –sau Adrian- si apoi pe inca un batran, cardiac, dintr-o casa vecina. Concubina arheologului, plecata la cumparaturi, ghicise locul de origine al zgomotului si se grabise spre casa, manata de presimtiri rele. Si-a vazut viitorul sot atunci cand pelicula groazei incepuse sa patrunda in verosimil. Deznadejde-bucurie, schimb rapid… Clipa de ratacire… A fugit cativa pasi spre iubit, uitand de copil. Tancul a continuat sa topaie dupa fusta mamei, poate imbucurat de bucuria ei… Martorii spun ca dintr-o infundatura a aparut un tip, cunoscut in cartier ca nebun aproximativ inofensiv si linistit, care de ani de zile locuia intr-o garsoniera, nesuparand pe nimeni. Bubuitura il scosese din amorteala lui tembela. Nebunul si-a asmutit cainele –un dog imens, feroce, dar care niciodata, pana atunci, nu scapase din lesa- asupra copilului nepazit. Eu, cu o prezenta de spirit si o rapiditate extraordinare, as fi ajus inaintea fiarei la copil si, cu un curaj si o forta inhumane, inca si cu o agilitate de feline, as fi parat atacul zavodului, dandu-l peste cap, l-as fi apucat de picioarele dindarat si, folosindu-l drept arma, l-as fi lovit in frunte pe nebun, trantindu-l pe caldaram, prada unei crize inspaimantatoare, iar dogului i-as fi sfaramat teasta, apoi, izbindu-l de zidul apropiat…

Crezusem versiunea asta pentru ca o povesteau toti; altfel, mi s-ar fi parut o fantasmagorie. Eu niciodata nu avusesem putere sa ridic vreo optzeci de kilograme, daramite sa folosesc drept arma atare povara…”

Textul se poate gasi si la libraria electronica www.correctbooks.ro