Nikephoros Strede

Apărut în anul 2000, la editura A.P.C. Constanţa.

Epopeea construirii unui Far de către un singur om (sculptor-arhitect-pietrar) îndrăgostit de Mare şi duşmănind Cerul Atotputernic.

O fi invocat el, profanul, amintirea morţilor lui (oamenii cei uriaşi de odinioară)?

Şi-o fi amintit de caii copilăriei sale, de bunică-său, furnizorul armatei, care îl dăruia, în fiecare an, cu câte un pâlc de mânzi de ocrotit şi de crescut, ceea ce însemna suprema desfătare a băiatului?

Şi-o fi amintit de pustnicul sălăşuitor în Peştera-fără-fund, care i-a lăsat moştenire sulurile vechi şi plăcuţele cerate?

Şi-o fi amintit de serile petrecute pe Lacul de Argint, sau chiar de seara în care apăruse monstrul căutat de toţi, dihania care l-a privit, o clipă, drept în ochi, apoi s-a lăsat înghiţit de ape, ca să nu se mai audă de el decât în poveştile veştede care, de altfel, au fost repede uitate?

Să-şi fi amintit lunile şi anii de trudă ca ucenic la Cariere, la Carierele de Miazăzi, apoi, în sfârşit, ca ucenic şi calfă în breasla pietrarilor, nesupus şi încăpăţânat?

Să-şi fi amintit dragostele lui, nu puţine, nu statornice, dar sincere?

Mai sigur: îşi amintise, se gândise şi mai ales visase despre Mare.

Născut în Cartierul Nou, apropiat Portului şi Mării, copilărise pendulând între şcoală, diguri şi docuri, între dascăli şi hoţomani beţivi şi între copii de familii bune şi plozii flămânzi şi nespălaţi ai plebei. Până când fusese trimis la ţară, în stepă, la ferma de cai a bunicului. Bătrânul a înţeles noima sâmburelui ca de jar care sfârâia în copil, a înţeles şi că nimeni nu-l va putea stinge, vreodată, i-a plăcut dar şi-a zis că trebuie puţin domolit. Şi-a învăţat nepotul la cai, i-a dat mânzi în seamă, a bătut cu el stepa, în lung şi-n lat, l-a ţinut pe malul Fluviului, o perioadă, o perioadă – în Deltă, apoi prin munţii cei scunzi de la Miazănoapte… Abia când s-a anunţat o nouă năvălire a barbarilor, a trimis copilul înapoi în Cetate, acasă.

Atunci, abia atunci, în ziua aceea senină, caldă, de început de toamnă, el a văzut cu adevărat Marea. Revelaţia l-a marcat profund. Avea să înşire un poem, primul din viaţă, pe bucata de pergament descoperită într-un ungher din podul casei părinteşti: “Sângele îmi este, acum, albastru, / Pletele îmi sunt de vânt, / În piept mi se zbate un val pieritor / Ochii îmi sunt de cer, pleoapele – de nor, / Limba îmi este de sare, dinţii – de nisip; / O, Mare, îmi aştept furtuna / Care să mă scoată la propriul meu ţărm…

Fără să-şi propună şi fără să ţină o evidenţă oarecare, petrecea zilnic trei întâlniri cu Marea: la răsărit, în crucea zilei şi la apus. Uneori, fugea de acasă şi evada din Cetate (aşa îi plăcea lui să zică; de fapt, în vreme de pace, ziua, Poarta Mică nu se închidea, şi apoi soldaţii îl cunoşteau), pornea spre plajele de la Miazănoapte, uneori ajungând până în zona mlaştinilor care vesteau apropierea de Lacul de Argint, având aproape, tot drumul, Marea. O astfel de escapadă îi dăruia puteri uriaşe pentru trup şi pentru suflet…

Cea mai lungă despărţire a fost când cu acea călătorie la vestiţii meşteri ai şi mai vestitelor Cariere de la Miazăzi… Când s-a întors, era bărbat. Şi totuşi, ca un adevărat bărbat, a plâns fără lacrimi, pe drum, gândindu-se la apropiata revedere. Înainte să ajungă acasă, la ai lui, a dat fuga aici, în capul Promontoriului, ameţit de bucurie, sufocat de emoţii, şi a îngenuncheat, aproape cu pioşenie… …Şi s-a speriat cumplit, s-a înfuriat, a strigat, de ciudă, apoi l-au cucerit furiile, din nou, şi-a sfâşiat hainele şi şi-a smuls şuviţe de păr… Marea cenuşie unduia, nepăsătoare, poate numai vag mulţumită de poteca lucindă pe care Soarele o făcuse pe trupul Ei şi, în plus, cuminte-supusă, copia cu umbre norii-balauri care tocmai se năşteau pe linia Orizontului, din împreunarea cu Marele Cer…

L-au văzut câţiva pescari, l-au cules, aproape leşinat, de pe dig şi, aflând cine este, l-au dus acasă. Ai lui s-au speriat foarte tare. Spaima le creştea cu fiecare zi petrecută de el în pat, zvârcolindu-se, delirând… Spaima familiei a atins apogeul când medicul, după consult, a ridicat neputincios din umeri declarând că nu poate să facă nimic pentru salvarea bolnavului…

Şi atunci bătrânul, taică-său, hotărât, a cerut iertare Cerului, cu posturi şi autoflagerări apoi, rămânând vulnerabil doar faţă de judecata oamenilor, a încălecat cel mai rapid armăsar şi s-a pierdut în stepă, întorcându-se a doua zi alături de un moş alb-alb şi stafidit dar încă viguros, pe care l-a închis în odaia fiului…

Peste un timp, solomonarul a ieşit şi a spus: “Băiatul a trecut prin mare primejdie. L-am ajutat să treacă pieptenele de stâncă neagră. Se va întrema, dar de însănătoşit, n-o să se însănătoşească, niciodată.” “Ce boală îl chinuie?” “Una de suflet mai mult decât de carne, cu două ţeste goale: dragostea şi gelozia.”

Textul se poate gasi si la libraria electronica www.correctbooks.ro