Marele falanster

Culegere de documente-relatări); apărut în anul 2001 la La Maison de l’edition A.M.B. Bucureşti.

Istoria-relatare a încercării unor istorici contemporani de elucidare a misterului eistenţei unei falange fourieriste în Dobrogea mijlocului de secol al XIX-lea. Este si o rememorare a tipurilor de grupuri sociale prezente in istoria moderna (si) a Dobrogei, totul: pe fondul devenirii istorice, totul, plecand de la o intamplare petrecuta in timpul razboiului Crimeeii…

V. Text scrijelit pe cartoane cu un cui (variantă completată)

Guy Etienne Hugo, sublocotenent al diviziei Espinasse, în vârstă de douăzeci şi doi de ani, a fost îngropat din greşeală, laolaltă cu patru dintre camarazii săi răpuşi de holeră, la marginea drumului care lega satul Palazu de Constanţa. Trezindu-se din leşin, neînţelegându-şi, la început, situaţia, îngrozit, a vrut să se zbată şi să strige. Dar pentru că apăsarea era puternică şi aerul – puţin (nimerise sub trupurile a doi soldaţi care formaseră podul susţinător al stratului subţire de pământ acoperitor al gropii comune) a reuşit doar să tremure nevolnic şi să geamă. Gura i s-a umplut de ţărână prefirată, scursă întâi prin gura înţepenită în căscat a mortului de deasupra. Sufocându-se, strivit de spaima neputinţei, probabil că s-a luptat, cât putea, ca să se mişte şi să geamă iarăşi. Probabil că o vagă înţelegere a situaţiei i-a luminat pâlpâind sufletul ca pentru arderea ultimei imagini din camera de somn. Probabil că l-a cerut pe Dumnezeu… Sigur este că a leşinat. Şi sigur este că s-a trezit tot în întuneric, dar afară, la aer, pe pământ, întins cuminte în poziţia de îngropăciune. A zărit, întâi, spuza de stele care coborâseră, parcă, foarte mult. A auzit zvonurile de noapte ale stepei (zvonuri tainice, adânci). S-a ridicat, în şezut, cu mişcări stângace, cuprinzându-şi genunchii cu mâinile. S-a speriat. În faţa lui, aproape, o arătare ca o pată mai neagră decât bezna, parcă o arătare-om, stând pe vine, care îl privea. I-a vorbit într-un grai necunoscut dar nu străin. Întinzând o mână ca o cange, i-a pus aproape un obiect, apoi încă unul. I-a vorbit iarăşi. Guy Hugo n-a fost în stare să răspundă măcar prin schiţarea vreunui gest… Pata din beznă s-a lungit, ridicând din ea un om. Omul a oftat, a mai spus ceva, a oftat, a făcut un semn şi apoi a dispărut… Scârţâitul unor roţi, iscat peste puţin, s-a stins şi el curând, spre dreapta, întâi domolind spaima superstiţioasă a sublocotenentului, apoi înlocuind-o cu teama de singurătate în pustiu. Încă buimac şi slăbit, Etienne Hugo nu s-a mişcat din loc. A privit din nou cerul, bezna (începând să distingă forme de pământ şi smocuri de buruieni, apoi forme care poate nici nu existau aievea), a ascultat din nou zvonurile stepei, cu din ce în ce mai mare acuitate (zumzetul din urechi se stinsese)… Nu vroia să recapituleze, totul, de la momentul punerii în mişcare a armatei cantonată la Varna… Ar fi fost să-şi aducă aminte de îngrozitorul drum parcurs prin stepă, imediat ce depăşiseră Balcicul, spre nord, cu ale lui: soarele torid, pustietatea întinsă, apoi întinderea populată numai de păsări şi câteva pâlcuri de cai, lipsa apei, soarele, pustietatea, satele părăsite, satele distruse de inamicul care se retrăgea, oboseala, căldura, mâlul de pe obraji (transpiraţie şi praf), setea, lipsa cursurilor de apă, soarele, soarele torid, pustietatea, teama declanşării epidemiei… Pustietatea… Mangalia ruinată. Grămezi de ruine, bucăţi de coloane antice, fragmente de statui… Fantomele, de care se temeau unii soldaţi, strigoii la care luau seama unii ofiţeri… Cimitirul… Vulturii… Vulturii cât curcanii… Jean-Baptiste Tours. Prima victimă a holerei. Caporal? Soldat? Mai conta asta? Oricum numele lui nu va fi cioplit pe nici un monument închinat durerilor şi străduinţelor soldaţilor francezi plecaţi spre Crimeea să lupte… După Jean-Baptiste, alţi trei. Sergentul Brehier… Tabăra de la Urluchioi. Odihnă… Odihnă, în anul acela fierbinte, neclintit de adieri? Pic de vânt nu sufla. Deşi, Marea era aproape, în dreapta… Ce locuri puteau fi acelea, ce Mare putea fi aceea, fără briză? Mărşăluind. Înaintând spre nord. Căldura din soarele torid. Setea. Puţuri secate. Puţuri umplute cu leşuri de oameni şi animale. Setea. Vulturii imenşi… Apoi, furtuna. Scurtă. Mârşavă: ploaie caldă, deloc răcoritoare… Iarăşi căldura. Tabăra de la Palazu, pe marginea lacului acela întins şi alb… Holera. Şaizeci de oameni răpuşi în câteva ore. “Doamne, dă-ne alt duşman!” Alţi morţi. Marşul spre Babadag, cel voit ca decisiv este compromis… Mor oameni. Boala nu alege… Atunci se gândise la Isabelle ca la o văduvă. Şi i-a părut bine că nu-şi încheiaseră căsătoria. Apoi (autoacuzându-se, da) i-a părut rău. El, care mai avea, ca rudă, numai o mamă vitregă (e drept, iubitoare) de cine va fi pomenit, dacă… Dacă, ce? Ah! Cine se gândise la posibilitatea unei morţi altfel decât glorioasă, în luptă? Holera… Sute de morţi… Sute şi sute de morţi… Sublocotenentului Guy Hugo îi fugise mult în spate gândul, deşi nu dorise asta... El încercase să recapituleze doar evenimentele zilei precedente… Retragerea spre Constanţa. Convoaiele morţii. Căruţe pline cu soldaţi muribunzi care nu apucau să ajungă în aşezarea din Peninsulă, pentru că muribunzii se dădeau morţii şi groparii (plutonul lui Valery), câţi mai rămăseseră, îi înmormântau pe lângă drum… El, sublocotenentul Guy Hugo, primise ordin să însoţească bolnavii companiei. Plecase cu primul transport: două căruţe… da. Îşi aminteşte perfect. Din douăzeci şi opt de soldaţi, douăzeci şi cinci muriseră încă înainte de a depăşi marginea de stuf a lacului. A pus şi el mâna, laolaltă cu supravieţuitorii, şi i-a descărcat pe marginea drumului… Urmau să vină groparii… Pe supravieţuitori i-a lăsat, aproape sfârşiţi, pe loc, el s-a întors, a îmbarcat alţi vreo douăzeci de oameni… Era cald, foarte cald, puţea îngrozitor a hoit, a văzut vulturii imenşi rotindu-se deasupra dar nu foarte sus… Căpitanul Philippe Noire l-a sfătuit să-şi schimbe chipiul cu un turban făcut din cămaşă, apoi i-a spus că bătrânul, adică Espinasse, este şi el atins de boală… Lui i-a părut rău. A cerut apă. Căpitanul a dus mâna la şold, unde ţinea plosca, dar nu şi-a încheiat gestul. S-a prăbuşit, ca fulgerat… Din nou, în mişcare… Ştie că pe cei lăsaţi lângă drum şi lângă cadavrele foştilor camarazi, i-a găsit morţi. Ştie că groparii tocmai se apropiau… Ştie că pornise din nou îndârjit, şi că soldatul Jean-Pierre Livarot glumea, spunând că dacă holera ar putea fi atacată milităreşte, lor nu le-ar ajunge muniţia şi şi-ar toci atât săbiile, cât şi baionetele… Mai ştie că a privit din nou în înalt şi vârtejul de vulturi i-a strecurat în suflet o teamă superstiţioasă… Din acel moment şi până acum, trecând prin coşmarul cel scurt petrecut în groapă, nu mai poate lega nimic din amintiri… Desigur, leşinase. Din pricina căldurii, a efortului, a emoţiilor. I se mai întâmplase asta, pe puntea vasului, înaintea debarcării de la Varna, şi numai din pricina căldurii… Îl îngropaseră. Cine să acuze pe cine? Între atâţia răpuşi de holeră, un numai-leşinat, în zăpăceala aceea, era văzut tot ca un răpus de holeră… Se salvase. Fusese salvat, adică. Vreun localnic… Zgomotele nopţii… Aerul cald şi mirosul… Guy Hugo a privit în jur. Beznă. A distins, totuşi, şi câteva din movilele mormintelor comune… Puţin mai la dreapta, probabil cel care ar fi putut să-i fie şi lui mormânt… Îl salvase localnicul acela. Localnicul… ce căuta noaptea, în stepă? Jefuitor de cadavre? Nu. Nu l-ar fi salvat, desigur… Un milos… I-o fi auzit geamătul… Mişcându-se încet, a pipăit în jur, căutând obiectele oferite de salvatorul cel necunoscut. A dat de un ulcior mic de pământ, plin cu apă, şi de o turtă mică şi tare. Sublocotenentul, deşi nu-i era foame sau sete, a mâncat şi a băut… Turta nu avea nici un gust. Apa era proaspătă, rece, ori asta l-a mirat… Peste un minut, Guy Hugo era în picioare, scrutând cu puţin folos bezna nopţii fără lună. Trebuia să se orienteze. Să afle în ce punct cardinal se află Constanţa, satul bizar unde camarazii, câţi vor fi rămas, aşteaptă îmbarcarea…

Textul se poate gasi si la libraria electronica www.correctbooks.ro