Am publicat scurte povestiri in revistele Tomis si Ex Ponto (Constanta), si in Literatorul (Bucuresti).

Discret, de dragoste…

Istorie scurtă. Apărut în anul 2005 la editura Ex Ponto Constanţa.

Mărturie despre „vacanţa” unui personaj refugiat într-un cătun de câmpie surpat de inundaţii, ruinat şi aproape pustiu de oameni, personaj care încearcă să-şi elucideze misterul dispariţiei nevestei în tocmai învolburarea zilelor din decembrie 1989.

Istoria ar fi cam aceasta: Rachita batranul s-a oprit odata pe malul Dunarii, cu niste treburi de-ale lui de rezolvat. Le-a rezolvat cum le-o fi rezolvat, dar probabil ca bine, pentru ca, dupa treburi, s-a pus pe mancat sip e baut cu partenerii, la un punct pescaresc. Chef din cele monstruoase, zi-noapte, cu doua randuri de lautari si butoaie. “Era vreme de iulie, intr-o varafoarte, foarte secetoasa. Nivelul fluviului scazuse mult… A doua sau a treia zi, din ape a iesit o limba de nisip, cu niste lespezi de piatra pe ea… Un pescar batran le-a spus ca mai vazuse insula aia, cu multi ani in urma, si ca pe atunci, acolo, numarase mai multe lespezi…” Rachita, care era un pic nesabuit, a cumparat pe loc insula de la primarul comunei in raza careia se afla aceasta (“…probabil au facut un act de mana, ca primarul era si el intre comeseni!”) ca intr-o doara si razand, dar negustorul a luat totul foarte in serios: a trimis dupa niste constructori iar acestia, in doua zile (rastimp in care cheful a continuat) au ridicat o centura inalta din pietre si caramizi, apoi si o baraca, in mijloc… Duminica, ignorand glumele si rasetele comesenilor, Marin Rachita-batranul si-a luat in stapanire proprietatea pe care oamenii lui infipsesera o pancarda alb-albastra cu inscrisul “Regatul Rachitilor”. Tot oamenii lui i-au incarcat intr-o mahuna lucruri indispensabile unei regalitati, la inceputurile ei: umbrella de soare, masa si scaune pliante, mancare rece, vin intr-o damigeana pantecoasa, tigari…”Traiaca! – au fost primele cuvinte ale Regelui. Toata viata mi-am dorit asta!” Si apoi a dat primul decret (prima lege?), prin care Regatul Rachitilor era declarat stat independent si de sine statator… “Primul supus al Regatului a fost Iulica Paru -l-am cunoscut- fostul administrator al depozitelor de cherestea. Acesta a si fost ridicat la rang de prim-ministru si trimis in misiune. Peste doua zile, poate trei, Iulica avea sa se intoarca din Bucuresti cu sigiliul regal (un inel mare, din aur masiv, care avea incrustate o coroana, trei cupe de lalea si initialele Regelui) si cu o carte imensa, din pagini albe, legate in piele de vitel – viitoarea Constitutie!” Intre timp, Rachita Intaiul, prin “supusii cu numerele de ordine doi si trei”, trimisese invitatii la “Ziua Regatului Rachitilor” (fixata duminica) scrise de mana, “deci cu atat mai valoroase” la Palat, ba chiar si la granicerii bulgari (pentru a ajunge la Casa Regala din tara vecina).

Tot in aceste zile, Regele Rachita rezistase cu success “presiunilor din afara” (aparitiei, la granitele Regatului, intr-o barcuta, a jandarmului din comuna si a primarului, care considerau ca “gluma a degenerate si e timpul sa inceteze”)… A fost “o respingere pe baza de amenintare cu pistolul”; Rachita detinea o astfel de arma, de cativa ani… Abil, Regele chemise si presa, care n-a luat drept gluma, evenimentul, si a treia zi, cativa reporteri s-au inghesuit la fata locului, sosind cu putin inaintea trupelor de graniceri romani. Acestea aveau ordin clar sa restabileasca ordine “cu orice prêt”…

- Pe care chiar au restabilit-o, inca repede, desi nebunul a tras in soldati… Ei l-au impuscat, darn u mortal, apoi au daramat zidul, digul ala care ar fi incurcat navigatia, daca l-ar fi ascuns apele crescute… Pe Marin Intaiul Rachita l-au dus la spital, unde i-au scos din umar si din picior niste gloante… Noaptea, in prezenta lui Iulica (ex-prim-ministrul), el si-a scris testamentul prin care ii lasa fiului averea si mai cu seama Regatul, cu tot cu titlul, cu sigiliul, Cartea (de completat, desigur) si Coroana (pentru ca, la o saptamana de la deces, un bijutier din Bucuresti a trimis vaduvei un soi de cerc din aur; femeia a vandut-o, curand)… Iar spre dimineata, s-a aruncat de pe acoperisul spitalului… Baiatul, Marin Al Doilea Rachita, a vrut sa preia “prerogativele” chiar din ziua inmormantarii lui tat-so, dar a incasat niste batai de la ma-sa si atunci a furat inelul si cartea, le-a ingropat undeva si a fugit cu circul…

Textul se poate gasi si la libraria electronica www.correctbooks.ro

Upailica Trupuţu

Carte pentru copii. Apărut în anul 2004, la editura A.M.B. Bucureşti.

Aventura unor personaje (Anastasia, căţelul Băţ, autorul) care caută un arbore de tisă… “…de la Mare la Munte…”.

III. Despre Carte

Vroiam sa scriu ceva despre Curte si despre Casa.

O vreme, m-am tot gandit cum sa incep si, mai ales, la ce sa spun, in mod special. Pentru ca, dincolo de talent, devotament si pace sufleteasca (aceea poate chiar sa lipseasca!) este nevoie de curaj ca sa pornesti. Indoiala si framantarile au tinut pana la sfarsitul primei decade a lui Octombrie, cand… Ei, dar daca am ramas un infantil in viata si in scris, macar sunt un matur in ceea ce priveste pasatrarea unui secret. Atata cat se poate, desigur… Atata cat se poate, pentru ca, mai tarziu cu niste pagini, secretul va fi dezvaluit.

Pana la dezvaluire, insa, va fi nevoie ca trei personaje (adica, doua plus unul) sa treaca prin niste intamplari nu extraordinare, nici foarte interesante, dar demne de asezat in pagina pentru ca nodul manunchiului lor s-a facut chiar in acea zi de Octombrie…

Poate ca acei rabdatori care au ajuns cu lectura pana aici vor intreba, oarecum legitim: “Pai, daca intamplarile nu sunt nici extraordinare, nici foarte interesante, de ce sa ne mai chinui povestindu-le, in loc sa ne spui, deodata, ce s-a intamplat in ziua aia de Octombrie?” In cazul enuntat, as raspunde: “De aceea, pentru ca universal cel mic al Curtii si Casei nu se reduce la una sau mai multe ecuatii. Care ecuatii, de altfel, formeaza apanajul savantilor. Care savanti, nu-i asa, se ocupa de mai multe universuri… Si apoi, m-as dovedi un imatur si in privinta pastrarii secretelor.”

***

-Iti voi spune povestea “Ursul pacalit de vulpe”, zic eu, intr-o doara.

-De ce?

Tac si norocul meu este ca Anastasia, incepand sa hasureze cu verde frunzele unui copac, continua:

-Pe asta o stiu. Mi-a citit-o Geta, mi-a povestit-o bunica… Am si colorat-o… Am ascultat-o si de pe caseta, si de pe si-di…

“Si-di”! Mie mi-au trebuit cativa ani ca sa ma obisnuiesc macar ca exista asa ceva… Ce mare e viteza de acumulare intelectuala la generatiile noi!

-Totusi, spune-mi-o. Vreau sa o mai aud o data.

Insir povestea, asa cum ma pricep. Anastasia pare ca nici nu ma asculta; coloreaza constiincios (a prins varful limbii intre dinti) copacii si maimutica de pe plansa. E incruntata, ca intotdeauna cand are treaba. Eu sfarsesc cam nesigur povestea, adaogandu-i cu de la mine putere o fraza pe care -culmea!- mi-am insusit-o de la gradinita vremii mele: “…si de atunci, de cand ursul si-a lasat coada in lacul inghetat, incercand sa prinda peste, de atunci ursii nu mai au cozi!”

Sunt aproape mandru.

Anastasia (fara sa se opreasca din lucru si fara sa ma priveasca):

-Asta ai spus-o de la tine, nu-i asa?

-Se poate. Poate s-o fi spus de la mine.

Peste un minut (lung):

-Ursul acela trimis de vulpe sa pescuiasca iarna… era urs sau ursoaica?

-Nu mai tin minte.

-Ursul acela a fost mama sau tata ursilor toti?

-Cred ca da. Da. De aceea, pentru ca ursii urmatori i-au semanat, de aceea n-au mai avut cozi. Adica au avut si au cozi mici…

Anastasia (colorand cu brun-roscat coada maimutucii):

-Adica tu, Tata, imi spui ca, daca iti rupeai o ureche la ora de muzica sau daca Mama isi rupea nasul, asa, inainte sa va nuntiti, eu ma nasteam fara nas? Sau fara o ureche?

Acu-i acu…

-Pe vremurile acelea era altfel decat in vremurile noastre. O sa intelegi mai tarziu cum stau treburile.

-Cand o sa fiu la scoala?

-Da.

Tacere.

Anastasia sta putin sa priveasca peretele alb, isi zambeste, luminandu-se la fata nu inteleg de ce, apoi isi reia indelednicirea. Tocmai imi scotoceam memoria dupa alta poveste, cand:

-Tata! Daca acela era tatal sau mama tuturor ursilor, atunci omul care avea peste in caruta era tatal sau mama tuturor oamenilor?

(Sunt convins acum ca a te include, cu nimicurile proprii, in opera maestrilor, este chiar mai grav decat a fura de la ei, incropind o opera “noua”. Mai ales ca daca furi de la cat mai multi si esti sustinut, poti dezvolta un current literar nou…)

Textul se poate gasi si la libraria electronica www.correctbooks.ro

Asediul Cetăţii Licoar

Apărut la editura Muzeul literaturii române”, Bucureşti, 2003.

Epopeea unei săpături arheologice gigantice, iniţiată şi condusă de un obsedat de propriul trecut, trecut care se leagă de oraşul unde se desfăşoară campania de săpături, orasul sau natal.

Textul se poate gasi si la libraria electronica www.correctbooks.ro

Bukure, Lek. Berbecul…

Apărut în anul 2003, la editura Ex Ponto. Constanţa.

O istorie dramatică, petrecută undeva în munţii Albaniei, avându-l ca personaj principal pe un tânăr devotat kanun-ului străvechi.

( “Relatarea” a fost publicată şi în Albania, în anul 2008, la editura Omsca-1 din Tirana, Albania, cu titlul Bukurani, Leka. Dashi...)

Lek Bukure din familia Bukure (familie întemeietoare a satului, laolaltă cu Polena şi Mexi), Lek, mezinul, fusese un tânăr cinstit si cum­secade, uneori visător (asta ar fi spus-o, de pildă, Lena; adică, numai Lena) dar de neclintit chiar în hotărârile luate cu iuţeală si aprig la mânie. E drept, el se supăra mai mult pe rele decât pe oameni, însă asta nu adusese vreo uşurare greşiţilor care îi stătuseră împotrivă si nici celor care păcătuiseră cu ştiinţa lui.

Se zicea, despre Lek Bukure: "Are în suflet lumină de cremene lucind dimineaţa. îndrăzneşte să o loveşti: sar scântei!" Se mai zicea: "Unde calcă, pământ sterp să fie, răsare grâu." Si: "Aruncă-1 în fântână, gata împuşcat, cu capul înainte ... Mâine, prunul din faţa casei va rodi, de sub scoarţă, un Lek Bukure viu şi nevătămat!"

Ii dăduseră o poreclă: Berbecul.

Porecla i-o scornise Shiqri Nebunul (care, de fapt, era un înţelept hâtru şi atotştiutor) însă nici chiar acesta nu avusese tragere de inimă să i-o împărtăşească şi lui Lek, până după lupta cu ursul.

Intâmplarea (de pomină) fusese năpraznică, dar cu sfârşit vesel. Povestea ei uimise cătunul de sub munte ...

... Shiqri, aflat într-o poieniţă (căuta vreascuri prin pădure), se trezise faţă-n faţă cu un urs uriaş, "ca apărut din legendele vechi" (murind Temo, nonagenarul, nu mai rămăsese nimeni, în sat, care să fi văzut aievea urs) ... Fiara,"... aşa, pe negândite", se năpustise la pirpi­riu. "... Venea spre mine, pe picioarele dindărăt, cam cum merge Ile ... Era înalt cât un copac ... Si îi curgeau balele aşa cum îi curg lui Gjorgj cel mic atunci când vede plăcinta ..." Desigur, ursul ar fi făcut moarte de om dacă Lek Bukure, aflat în apropiere, n-ar fi alergat în ajutorul "Nebunului", crăpând ţeasta fiarei cu toporul.

... Stând lângă leşul cald, încă, şi gustând rachiu din plosca de dud, lui Shiqri i se dezlegă firul vorbei şi spuse, cu o voce tremurată: "Eşti neînfricat şi de neoprit când vrei să faci ceva, Lek, băiatule ... Altul, în locul tău, n-ar fi sărit să mă apere, doar cu unealta de colo în mână ... Dar să ştii că ăsta, numai acum, că e mort, s-a făcut urs... Viu, era diavol!" "Mai să te cred când spui că era diavol. Diavol a fost, trimis de blestemele măritatelor şi văduvelor care au plâns cândva de dorul tău." "S-ar putea! - răspunse Shiqri, îmbătoşat şi, deci, caraghios. Iar tu, Lek, eşti la fel cum cred că era Costa Bukure întâiul. Uşor ca vântul de primăvară la bucurie, glumeţ si iertător, însă la supărare: greu ca muntele. Doar că tu eşti şi foarte încăpăţânat. Eu ţi-am zis Berbecul..." "Shiqri! Te mândreşti că ai zece ochi, zece urechi şi două capete ... Aşa o fi, dar uite acum înţeleg eu: n-ai minte." Nebunului parcă îi reveni în pieptul uscat ceva din spaima abia trecută. Totuşi, nu putea rămâne fără răspuns: "Am zece ochi, zece urechi, capete pentru toate alea şi minte cât pentru tot satul. Ca dovadă, am găsit ce-ţi trebuia adăogat la nume ... Nu te înfuria. Primul Bukure a fost şi este întâiul, Starostele, celui de-al doilea încă i se mai spune Voinicul, iar bunică-tău, încă pe când trăia, s-a numit Dreptul ... Pe taică-tău îl poreclisem Mână-Spartă şi, dacă ar fi apucat zile destule, i-aş fi spus Cel-cinstit sau Doi-flăcăi. Vezi, aşa am avut eu plăcerea: să dau nume bărbaţilor din familia Bukure, iar pentru asta, dar nu numai pentru asta, şi ei şi eu am ajuns vestiţi în Valea întreagă ... Iar acum, tu eşti Berbecul." "De ce nu i-ai găsit poreclă lui Costa; el este fratele mai mare şi moştenitorul ... "Lui Costa, încă de când abia împlinise un an, i-au spus, alţii, Iedul. Si atât de potrivită i-a fost porecla, încât numai Iedul l-au tot strigat, până mai ieri, de le-a fost lehamite si s-au întors la numele cel de botez. Tu, Lek, când erai de-o şchioapă semănai cu un pui de arici." "Chiar crezi, nebunule, că a trebuit să omor un urs - sau un diavol, ce-o fi fost arătarea - ca să aud toate astea? Mai bine mi-ai da puţin tutun ..." Au fumat, au băut, Shiqri a povestit o întâmplare cu haz a tinereţii, au râs...

Blana fiarei, cam ciuntită la jupuire, urma să zacă în casa Bukure o vreme, apoi Lek, la îndemnul lui Costa, i-a dat-o vecinei (văduva lui Frasheri) ca aceea să facă din ea ce-o face ... ("De vândut, s-ar vinde, dar prea multe parale nu scoţi pe ea, că e cam zdrenţuită. Iar ca s-o păstrezi drept premiu al curajului tău, înţeleg că nu prea vrei.)

Lek Bukure era destul de puţin mândru (" ... la vârsta lui, mie îmi jucau flăcări în priviri şi mă iuţeam din orice fleac!" : Shiqri, lăudându-se), ura certurile şi, din această pricină, desori trecea peste jignirile mărunte.

Doar că, odată stârnit, se oprea numai după ce socotelile se încheiau până la ultimul amănunt. Nu ţinea supărarea ("... ai lui l-au făcut în zi însorită şi alintată de vânt uşor": Shiqri, ameţit) dar "... la ce îţi mai ajută asta, când ai capul spart?" Oamenii se fereau să-1 provoace (de altfel, Lek nici nu dădea ocazia la aşa ceva), mai ales că mezinul Bukure moştenise şi puterea, şi neînfricarea lui Bukure Dreptul.

Moştenirii de carne şi suflet i se adăoga învăţătura; s-ar fi zis că Lek o supsese, odată cu laptele mamei, sau că i se strecurase foarte lesne, în căpşorul de copil, de Sevasta, bunică-sa. Oricum, mai târziu repetase totul, împreună cu Bukure Dreptul. învăţătura: legile kanun-ului. Dar Lek ştia să şi silabisească, ceea ce îl deosebea de tinerii de-o seamă din cătun (mentor îi fusese Dreptul, dar si Nebunul Shiqri) şi chiar era în stare să scrie, deşi greu ...

Bătrânii, mai cu seamă Mexi, se miraseră îndeajuns de mezin, spunând că Lek (adolescentul) cunoaşte legile vechi mai bine decât oricine din Vale, adică, desigur, mai bine şi decât oricine din cătunul lor de strânsură ... Dar din legile acestea, Shiqri, discutând destul cu Lek, înţelesese că mezinul Bukure parcă le ocolea pe cele ce vorbeau despre rostul armelor şi dreptul omului de a le purta şi folosi, cu toate că, luat din scurt, dovedea repede că le cunoaşte foarte bine. Nebunul judecase ciudăţenia după mintea lui: "Sigur că băiatul, deşi era cât un picior de capră pe atunci, mai ţine minte fără să ştie cum l-au fulgerat tâlharii, pe taică-său, cu puşca, din pădure, s-a speriat şi aşa rămâne, cât o trăi..." înţelept, Nebunul nu vorbise astfel decât pentru Costa, fratele mai mare. "Dacă lui Lek i-ar descoperi slăbiciunea vreun netrebnic, n-ar fi bine ..."

Armele lui Lek Bukure: puşca rămasă de la bunicul mamei şi pis­tolul (la fel de vechi al lui Bukure-Voinicul, împodobeau a doua odaie a casei, atârnate de perete ...

Parcă neînţelegând cât crescuse, Lek se purta uneori ca în vremea lui de băietan,"... poate ca să apuce din urmă ce a scăpat, pe atunci...", (fusese un copil retras şi ursuz, dar nu fricos şi nici laş), luând prea uşor unele certuri sau rezolvându-le altfel decât ar fi făcut-o un bărbat adevărat...

Pe Gjon şi Petro, vlăjganii cei veşnic puşi pe harţă, Lek îi bătuse fără ură, temeinic, supărat fiindcă aceştia, ca să-şi râdă de Naim, nevol­nicul, îi omorâseră căţelul (singurul câine din sat) şi atârnaseră leşul de ulucile prăpăditului, iar când văduva lui Frasheri voise să arunce spurcăciunea, luându-i la rost, nemernicii îi vorbiseră urât (de faţă cu ţâncii femeii), ba chiar păreau că vor să o îmbrâncească. Mai mult: când îl văzuse pe Lek apropiindu-se, Gjon apucase cuţitul, ca un tâlhar de codru, înfuriindu-l pe mezin la fel de mult cum îl şi mirase ...

Seara, Gjon (vânăt la un ochi şi mişcându-se greu din pricina şalelor), trimis de bătrânul Mexi să-şi ceară iertare "ca un flăcău care i-a greşit mai vârstnicului", poate că ar fi stat mult şi bine în faţa casei Bukure, neclintit şi mut, dar Lek îi ieşise în întâmpinare, scutindu-1 de vorbe, şi îl dăruise cu un clondir de rachiu. (Clondir pe care Gjon, ime­diat ce se văzu în dosul pâlcului de pini, îl spărsese, izbindu-1 de o piatră, apoi, luându-şi seama, adunase grijuliu ţandărele, în poala cămăşii, şi le aruncase în groapa cu mizerii, de acasă ...)

Fără ură şi fără răutate (ba, chiar cu un soi de milă) îl pedepsise Lek Bukure Berbecuul pe Naim (nevolnicul, şchiopul) care ticluise şi apoi încercase să întindă vorba că mezinul umblă, când şi când, pe la casa văduvei Frasheri. Berbecul îl aninase de o creangă, în lizieră, în vecinătatea unui viespar (adică speriindu-l şi obligându-l să rămână nemişcat, vreme îndelungată), apoi îi spusese maică-sii unde-i este fiul cel schilod şi pe dinafară, şi pe dinăuntru...

... Pentru ca, nişte zile mai târziu, tot el, Lek, să-l scoată pe Naim din fundul Prăpastiei Mari şi să-l care în spate până la Pemma, vraciul, doar-doar i-o drege moşul cel priceput şoldul strâmb şi celălalt picior, ajuns să-i semene, după căzătură, perechii...

Costa îşi dăscălise, nu o dată, fratele. Că trebuie să se teamă de vreo răzbunare ticăloasă. Că trebuie să fie ferm cu prostia, cu răutatea şi cu celelalte rele omeneşti, dar altfel de cum o face ... Şi: "... să fi fost în locul tău, eu cred că l-aş fi împuşcat pe Gjon, când a apucat cuţitul ..." Lek (uimit de atitudinea fratelui său): "Să-l împuşc pe Gjon? E un copil mai răsărit, rău şi laş ... Mi-aş fi spurcat arma, mai mult decât aş fi făcu-t-o lovind cu ea o femeie ... Şi apoi, mie nu mi-e frică de răzbunări, pen­tru că nu mi-e frică de nemernici ... Câteodată, mă gândesc la ce fru­moasă ar fi Lumea fără ei, dar, ce să-i faci, s-au născut şi vor să trăiască ... Unora, însă, le ajunge câte-o bătaie bună ... Eu aşa sunt şi n-o să mă schimb pentru nimeni." Costa a stat să judece, apoi: "Adevărat; nu poţi aduna toate uscăturile din pădure, nu le poţi da foc, să scapi de ele pen­tru totdeauna ... Nu poţi, Lek, băiatule ..." "Nici nu pot şi nici nu vreau. Mie îmi pare rău, câteodată, că nu ajung să miros toate florile din Munte sau din Vale ..." (Răspunsul îl făcuse pe Costa să creadă că mezinul, pentru că nu era nebun, era îndrăgostit.)

Că Lek Bukure Berbecul omorâse un urs uriaş cu două lovituri de topor, că îi bătuse pe certăreţii satului (şi nu-1 împuşcase pe Gjon, după cum acesta poate merita) fuseseră fapte de laudă, desigur.

Dar Lek Bukure Berbecul mai ales se împotrivise lui Gjorgj Mexi (Mexi bătrânul), adică judecăţii lui, împotrivindu-se absolvirii de vină a lui Mexi-cel-mic, ucigaşul pehlivanului Spiro. Iar fapta asta nu numai că impresionase mărunta aşezare de sub Munte, dar, coborând în toată Valea (rostogolită din gura lui Shiqri, bineînţeles), pusese pe gânduri oamenii din satele îndepărtate.

Textul se poate gasi si la libraria electronica www.correctbooks.ro

Marele falanster

Culegere de documente-relatări); apărut în anul 2001 la La Maison de l’edition A.M.B. Bucureşti.

Istoria-relatare a încercării unor istorici contemporani de elucidare a misterului eistenţei unei falange fourieriste în Dobrogea mijlocului de secol al XIX-lea. Este si o rememorare a tipurilor de grupuri sociale prezente in istoria moderna (si) a Dobrogei, totul: pe fondul devenirii istorice, totul, plecand de la o intamplare petrecuta in timpul razboiului Crimeeii…

V. Text scrijelit pe cartoane cu un cui (variantă completată)

Guy Etienne Hugo, sublocotenent al diviziei Espinasse, în vârstă de douăzeci şi doi de ani, a fost îngropat din greşeală, laolaltă cu patru dintre camarazii săi răpuşi de holeră, la marginea drumului care lega satul Palazu de Constanţa. Trezindu-se din leşin, neînţelegându-şi, la început, situaţia, îngrozit, a vrut să se zbată şi să strige. Dar pentru că apăsarea era puternică şi aerul – puţin (nimerise sub trupurile a doi soldaţi care formaseră podul susţinător al stratului subţire de pământ acoperitor al gropii comune) a reuşit doar să tremure nevolnic şi să geamă. Gura i s-a umplut de ţărână prefirată, scursă întâi prin gura înţepenită în căscat a mortului de deasupra. Sufocându-se, strivit de spaima neputinţei, probabil că s-a luptat, cât putea, ca să se mişte şi să geamă iarăşi. Probabil că o vagă înţelegere a situaţiei i-a luminat pâlpâind sufletul ca pentru arderea ultimei imagini din camera de somn. Probabil că l-a cerut pe Dumnezeu… Sigur este că a leşinat. Şi sigur este că s-a trezit tot în întuneric, dar afară, la aer, pe pământ, întins cuminte în poziţia de îngropăciune. A zărit, întâi, spuza de stele care coborâseră, parcă, foarte mult. A auzit zvonurile de noapte ale stepei (zvonuri tainice, adânci). S-a ridicat, în şezut, cu mişcări stângace, cuprinzându-şi genunchii cu mâinile. S-a speriat. În faţa lui, aproape, o arătare ca o pată mai neagră decât bezna, parcă o arătare-om, stând pe vine, care îl privea. I-a vorbit într-un grai necunoscut dar nu străin. Întinzând o mână ca o cange, i-a pus aproape un obiect, apoi încă unul. I-a vorbit iarăşi. Guy Hugo n-a fost în stare să răspundă măcar prin schiţarea vreunui gest… Pata din beznă s-a lungit, ridicând din ea un om. Omul a oftat, a mai spus ceva, a oftat, a făcut un semn şi apoi a dispărut… Scârţâitul unor roţi, iscat peste puţin, s-a stins şi el curând, spre dreapta, întâi domolind spaima superstiţioasă a sublocotenentului, apoi înlocuind-o cu teama de singurătate în pustiu. Încă buimac şi slăbit, Etienne Hugo nu s-a mişcat din loc. A privit din nou cerul, bezna (începând să distingă forme de pământ şi smocuri de buruieni, apoi forme care poate nici nu existau aievea), a ascultat din nou zvonurile stepei, cu din ce în ce mai mare acuitate (zumzetul din urechi se stinsese)… Nu vroia să recapituleze, totul, de la momentul punerii în mişcare a armatei cantonată la Varna… Ar fi fost să-şi aducă aminte de îngrozitorul drum parcurs prin stepă, imediat ce depăşiseră Balcicul, spre nord, cu ale lui: soarele torid, pustietatea întinsă, apoi întinderea populată numai de păsări şi câteva pâlcuri de cai, lipsa apei, soarele, pustietatea, satele părăsite, satele distruse de inamicul care se retrăgea, oboseala, căldura, mâlul de pe obraji (transpiraţie şi praf), setea, lipsa cursurilor de apă, soarele, soarele torid, pustietatea, teama declanşării epidemiei… Pustietatea… Mangalia ruinată. Grămezi de ruine, bucăţi de coloane antice, fragmente de statui… Fantomele, de care se temeau unii soldaţi, strigoii la care luau seama unii ofiţeri… Cimitirul… Vulturii… Vulturii cât curcanii… Jean-Baptiste Tours. Prima victimă a holerei. Caporal? Soldat? Mai conta asta? Oricum numele lui nu va fi cioplit pe nici un monument închinat durerilor şi străduinţelor soldaţilor francezi plecaţi spre Crimeea să lupte… După Jean-Baptiste, alţi trei. Sergentul Brehier… Tabăra de la Urluchioi. Odihnă… Odihnă, în anul acela fierbinte, neclintit de adieri? Pic de vânt nu sufla. Deşi, Marea era aproape, în dreapta… Ce locuri puteau fi acelea, ce Mare putea fi aceea, fără briză? Mărşăluind. Înaintând spre nord. Căldura din soarele torid. Setea. Puţuri secate. Puţuri umplute cu leşuri de oameni şi animale. Setea. Vulturii imenşi… Apoi, furtuna. Scurtă. Mârşavă: ploaie caldă, deloc răcoritoare… Iarăşi căldura. Tabăra de la Palazu, pe marginea lacului acela întins şi alb… Holera. Şaizeci de oameni răpuşi în câteva ore. “Doamne, dă-ne alt duşman!” Alţi morţi. Marşul spre Babadag, cel voit ca decisiv este compromis… Mor oameni. Boala nu alege… Atunci se gândise la Isabelle ca la o văduvă. Şi i-a părut bine că nu-şi încheiaseră căsătoria. Apoi (autoacuzându-se, da) i-a părut rău. El, care mai avea, ca rudă, numai o mamă vitregă (e drept, iubitoare) de cine va fi pomenit, dacă… Dacă, ce? Ah! Cine se gândise la posibilitatea unei morţi altfel decât glorioasă, în luptă? Holera… Sute de morţi… Sute şi sute de morţi… Sublocotenentului Guy Hugo îi fugise mult în spate gândul, deşi nu dorise asta... El încercase să recapituleze doar evenimentele zilei precedente… Retragerea spre Constanţa. Convoaiele morţii. Căruţe pline cu soldaţi muribunzi care nu apucau să ajungă în aşezarea din Peninsulă, pentru că muribunzii se dădeau morţii şi groparii (plutonul lui Valery), câţi mai rămăseseră, îi înmormântau pe lângă drum… El, sublocotenentul Guy Hugo, primise ordin să însoţească bolnavii companiei. Plecase cu primul transport: două căruţe… da. Îşi aminteşte perfect. Din douăzeci şi opt de soldaţi, douăzeci şi cinci muriseră încă înainte de a depăşi marginea de stuf a lacului. A pus şi el mâna, laolaltă cu supravieţuitorii, şi i-a descărcat pe marginea drumului… Urmau să vină groparii… Pe supravieţuitori i-a lăsat, aproape sfârşiţi, pe loc, el s-a întors, a îmbarcat alţi vreo douăzeci de oameni… Era cald, foarte cald, puţea îngrozitor a hoit, a văzut vulturii imenşi rotindu-se deasupra dar nu foarte sus… Căpitanul Philippe Noire l-a sfătuit să-şi schimbe chipiul cu un turban făcut din cămaşă, apoi i-a spus că bătrânul, adică Espinasse, este şi el atins de boală… Lui i-a părut rău. A cerut apă. Căpitanul a dus mâna la şold, unde ţinea plosca, dar nu şi-a încheiat gestul. S-a prăbuşit, ca fulgerat… Din nou, în mişcare… Ştie că pe cei lăsaţi lângă drum şi lângă cadavrele foştilor camarazi, i-a găsit morţi. Ştie că groparii tocmai se apropiau… Ştie că pornise din nou îndârjit, şi că soldatul Jean-Pierre Livarot glumea, spunând că dacă holera ar putea fi atacată milităreşte, lor nu le-ar ajunge muniţia şi şi-ar toci atât săbiile, cât şi baionetele… Mai ştie că a privit din nou în înalt şi vârtejul de vulturi i-a strecurat în suflet o teamă superstiţioasă… Din acel moment şi până acum, trecând prin coşmarul cel scurt petrecut în groapă, nu mai poate lega nimic din amintiri… Desigur, leşinase. Din pricina căldurii, a efortului, a emoţiilor. I se mai întâmplase asta, pe puntea vasului, înaintea debarcării de la Varna, şi numai din pricina căldurii… Îl îngropaseră. Cine să acuze pe cine? Între atâţia răpuşi de holeră, un numai-leşinat, în zăpăceala aceea, era văzut tot ca un răpus de holeră… Se salvase. Fusese salvat, adică. Vreun localnic… Zgomotele nopţii… Aerul cald şi mirosul… Guy Hugo a privit în jur. Beznă. A distins, totuşi, şi câteva din movilele mormintelor comune… Puţin mai la dreapta, probabil cel care ar fi putut să-i fie şi lui mormânt… Îl salvase localnicul acela. Localnicul… ce căuta noaptea, în stepă? Jefuitor de cadavre? Nu. Nu l-ar fi salvat, desigur… Un milos… I-o fi auzit geamătul… Mişcându-se încet, a pipăit în jur, căutând obiectele oferite de salvatorul cel necunoscut. A dat de un ulcior mic de pământ, plin cu apă, şi de o turtă mică şi tare. Sublocotenentul, deşi nu-i era foame sau sete, a mâncat şi a băut… Turta nu avea nici un gust. Apa era proaspătă, rece, ori asta l-a mirat… Peste un minut, Guy Hugo era în picioare, scrutând cu puţin folos bezna nopţii fără lună. Trebuia să se orienteze. Să afle în ce punct cardinal se află Constanţa, satul bizar unde camarazii, câţi vor fi rămas, aşteaptă îmbarcarea…

Textul se poate gasi si la libraria electronica www.correctbooks.ro

Nikephoros Strede

Apărut în anul 2000, la editura A.P.C. Constanţa.

Epopeea construirii unui Far de către un singur om (sculptor-arhitect-pietrar) îndrăgostit de Mare şi duşmănind Cerul Atotputernic.

O fi invocat el, profanul, amintirea morţilor lui (oamenii cei uriaşi de odinioară)?

Şi-o fi amintit de caii copilăriei sale, de bunică-său, furnizorul armatei, care îl dăruia, în fiecare an, cu câte un pâlc de mânzi de ocrotit şi de crescut, ceea ce însemna suprema desfătare a băiatului?

Şi-o fi amintit de pustnicul sălăşuitor în Peştera-fără-fund, care i-a lăsat moştenire sulurile vechi şi plăcuţele cerate?

Şi-o fi amintit de serile petrecute pe Lacul de Argint, sau chiar de seara în care apăruse monstrul căutat de toţi, dihania care l-a privit, o clipă, drept în ochi, apoi s-a lăsat înghiţit de ape, ca să nu se mai audă de el decât în poveştile veştede care, de altfel, au fost repede uitate?

Să-şi fi amintit lunile şi anii de trudă ca ucenic la Cariere, la Carierele de Miazăzi, apoi, în sfârşit, ca ucenic şi calfă în breasla pietrarilor, nesupus şi încăpăţânat?

Să-şi fi amintit dragostele lui, nu puţine, nu statornice, dar sincere?

Mai sigur: îşi amintise, se gândise şi mai ales visase despre Mare.

Născut în Cartierul Nou, apropiat Portului şi Mării, copilărise pendulând între şcoală, diguri şi docuri, între dascăli şi hoţomani beţivi şi între copii de familii bune şi plozii flămânzi şi nespălaţi ai plebei. Până când fusese trimis la ţară, în stepă, la ferma de cai a bunicului. Bătrânul a înţeles noima sâmburelui ca de jar care sfârâia în copil, a înţeles şi că nimeni nu-l va putea stinge, vreodată, i-a plăcut dar şi-a zis că trebuie puţin domolit. Şi-a învăţat nepotul la cai, i-a dat mânzi în seamă, a bătut cu el stepa, în lung şi-n lat, l-a ţinut pe malul Fluviului, o perioadă, o perioadă – în Deltă, apoi prin munţii cei scunzi de la Miazănoapte… Abia când s-a anunţat o nouă năvălire a barbarilor, a trimis copilul înapoi în Cetate, acasă.

Atunci, abia atunci, în ziua aceea senină, caldă, de început de toamnă, el a văzut cu adevărat Marea. Revelaţia l-a marcat profund. Avea să înşire un poem, primul din viaţă, pe bucata de pergament descoperită într-un ungher din podul casei părinteşti: “Sângele îmi este, acum, albastru, / Pletele îmi sunt de vânt, / În piept mi se zbate un val pieritor / Ochii îmi sunt de cer, pleoapele – de nor, / Limba îmi este de sare, dinţii – de nisip; / O, Mare, îmi aştept furtuna / Care să mă scoată la propriul meu ţărm…

Fără să-şi propună şi fără să ţină o evidenţă oarecare, petrecea zilnic trei întâlniri cu Marea: la răsărit, în crucea zilei şi la apus. Uneori, fugea de acasă şi evada din Cetate (aşa îi plăcea lui să zică; de fapt, în vreme de pace, ziua, Poarta Mică nu se închidea, şi apoi soldaţii îl cunoşteau), pornea spre plajele de la Miazănoapte, uneori ajungând până în zona mlaştinilor care vesteau apropierea de Lacul de Argint, având aproape, tot drumul, Marea. O astfel de escapadă îi dăruia puteri uriaşe pentru trup şi pentru suflet…

Cea mai lungă despărţire a fost când cu acea călătorie la vestiţii meşteri ai şi mai vestitelor Cariere de la Miazăzi… Când s-a întors, era bărbat. Şi totuşi, ca un adevărat bărbat, a plâns fără lacrimi, pe drum, gândindu-se la apropiata revedere. Înainte să ajungă acasă, la ai lui, a dat fuga aici, în capul Promontoriului, ameţit de bucurie, sufocat de emoţii, şi a îngenuncheat, aproape cu pioşenie… …Şi s-a speriat cumplit, s-a înfuriat, a strigat, de ciudă, apoi l-au cucerit furiile, din nou, şi-a sfâşiat hainele şi şi-a smuls şuviţe de păr… Marea cenuşie unduia, nepăsătoare, poate numai vag mulţumită de poteca lucindă pe care Soarele o făcuse pe trupul Ei şi, în plus, cuminte-supusă, copia cu umbre norii-balauri care tocmai se năşteau pe linia Orizontului, din împreunarea cu Marele Cer…

L-au văzut câţiva pescari, l-au cules, aproape leşinat, de pe dig şi, aflând cine este, l-au dus acasă. Ai lui s-au speriat foarte tare. Spaima le creştea cu fiecare zi petrecută de el în pat, zvârcolindu-se, delirând… Spaima familiei a atins apogeul când medicul, după consult, a ridicat neputincios din umeri declarând că nu poate să facă nimic pentru salvarea bolnavului…

Şi atunci bătrânul, taică-său, hotărât, a cerut iertare Cerului, cu posturi şi autoflagerări apoi, rămânând vulnerabil doar faţă de judecata oamenilor, a încălecat cel mai rapid armăsar şi s-a pierdut în stepă, întorcându-se a doua zi alături de un moş alb-alb şi stafidit dar încă viguros, pe care l-a închis în odaia fiului…

Peste un timp, solomonarul a ieşit şi a spus: “Băiatul a trecut prin mare primejdie. L-am ajutat să treacă pieptenele de stâncă neagră. Se va întrema, dar de însănătoşit, n-o să se însănătoşească, niciodată.” “Ce boală îl chinuie?” “Una de suflet mai mult decât de carne, cu două ţeste goale: dragostea şi gelozia.”

Textul se poate gasi si la libraria electronica www.correctbooks.ro

Intamplare

Categorisit roman, de fapt realcatuire/relatare. Apărut în anul 1998, la editura Folio Publishing House; Bucureşti.

Pornind de la un text autobiografic, oferit de un paznic de cetate unei femei, necunoscută lui şi pasageră a sitului, un cineva, ajuns să stăpânească discreţionar un Oraş, clădeşte un scenariu pentru o uriaşă piesă de teatru („...cât urbea...”), pentru a se răzbuna, post factum, prin fiica respectivei femei. Într-un fel, povestea are happy-end.

Unde este Raul?...

Lavinia… Fetita de cincisprezece ani a savantului… …am salvat-o de trei violatori, seara, in parcul din apropiere… Taica-sau, drept multumire, m-a ajutat cu haine, cu bani si cu un loc de munca: zilier pe santierele arheologice.Nici el, nici altcineva n-a stiut ca ma aflasem in preajma Laviniei, in scuar, pentru ca vroiam sa o violez. Rau, da… Unde este Raul?...

Nu eram capabil decat de o intrebare. Nimic mai mult. Cred insa ca in fiecare dimineata, cand paraseam baraca de paznic si cercetam, ametit, imprejurimile, imi aminteam secventele intamplarii care ajutase la venirea mea la Cetate. Cred ca numai atunci imi ingaduiam sa-mi amintesc…

Noi, zilierii santierului arheologic deschis in mijlocul cartierului vechi al Orasului, cartier care urma sa se demoleze, intr-o pauza de masa… Arheologul asteptand, intr-un colt, reinceperea lucrului… Explozia de la parterul acelui bloc subred, de doua etaje, aproape de locul unde se trasasera sectiunile sapaturilor… Zgomot si imagine care ne-au impietrit. Praful si fumul. Apoi ochii holbati ai lui nea Marian –sau Adrian- care ma privea, iar eu n-am stiut sa pricep ca ochii aceia erau inerti si sticlosi pentru ca batranul murise de stop cardiac si am tipat si l-am injurat ca nu vine cu mine sa ajutam… Strigatele din jur, zgomotele amalgamate –fond sonor bizar- urechile imi tiuiau si eram ametit… Poza imobilului, in parte grotesca, in parte tragica, datorita crapaturilor si surpaturilor… Agitatia, miscarea nefolositoare… Arheologul care, incercand sa se repeada spre ruina de imobil, cazuse intr-un sant din care l-am scos cu greu, pe cand el se zbatea in mainile noastre si plangea…

Secatundu-i-se puterile, am reusit sa-l asezam pe o banca, iar el statea chircit, gemand de durere, fara sa-si conteneasca plansul. Mie imi venea sa rad –mi se parea ridicola, o asemenea manifestare, la un barbat- dar cineva mi-a amintit ceea ce stiusem pana in urma cu trei minute si mi s-a inclestat gura. Concubina bietului om locuia in blocul avariat, impreuna aveau un copil de doi ani, nunta se hotarase in toamna… Arheologul s-a ridicat de pe banca tipand si a vrut sa se repeada iarasi spre ruina, a cazut, icnind de durere, apoi a inceput sa urle intr-un fel care ne-a ingrozit. L-am asezat din nou pe banca si a fost nevoie de o pereche de palme zdravene ca sa-l potolim, cat de cat. A devenit destul de calm si ne-a rugat sa-l lasam, totusi, sa mearga la locul exploziei si insista, folosind argumente perfect logice. Atunci eu i-am spus raspicat, privindu-l in ochi, cum ca o vazusem pe nevasta-sa iesind din bloc cu tancul in brate, cam cu o jmatate de ora mai devreme, si indreptandu-se spre Teatrul Liric. I-am descries felul imbracamintii si am adaogat ca avea o poseta maronie. Nu o cunosteam pe concubine/nevasta arheologului; n-o vazusem niciodata… Acesta s-a potolit de-a-binelea. In jurul daramaturilor, agitatia crestea…

Stiu ca nu sosisera inca pompierii cand, pe o straduta laturalnica ce se scurgea in scuar perpendicular pe banca unde asezasem primul ranit, a aparut femeia cu baietasul. Era foarte speriata, dar semnele pe care i le facea concubinul, de departe, au mai calmat-o. Acesta, dup ace a trecut prima clipa de bucurie, a intors spre mine priviri ingrozite si tin minte ca a zis: “Doamne! Dar n-are poseta maronie!” Eu cred ca i-am raspuns, tipand si mai tare: “Bad a, sigur ca are poseta maronie!”

Am vazut ceva diform, negru, pasind cumva sau furisandu-se, tasnind de pe o straduta laterala si repezindu-se la mama sau la copil.

Restul mi-e neclar…

…apoi, intr-o amiaza rece de toamna grabita –se implineau cinci saptamani de la venirea mea la Cetate- mi-am amintit ce incropisem drept scenariu al intamplarii de atunci, de dupa explozie, din spusele unora si din amintirile mele rupte pe care timpul, dup ace le limpezise imaginile, le condamnase la a fi din ce in ce mai mult fantasme…

…Detunatura adusese necazuri mai mari decat explozia in sine care produsese numai pagube materiale sir anise superficial doi oameni. Zgomotul infernal il omorase pe nea Marian –sau Adrian- si apoi pe inca un batran, cardiac, dintr-o casa vecina. Concubina arheologului, plecata la cumparaturi, ghicise locul de origine al zgomotului si se grabise spre casa, manata de presimtiri rele. Si-a vazut viitorul sot atunci cand pelicula groazei incepuse sa patrunda in verosimil. Deznadejde-bucurie, schimb rapid… Clipa de ratacire… A fugit cativa pasi spre iubit, uitand de copil. Tancul a continuat sa topaie dupa fusta mamei, poate imbucurat de bucuria ei… Martorii spun ca dintr-o infundatura a aparut un tip, cunoscut in cartier ca nebun aproximativ inofensiv si linistit, care de ani de zile locuia intr-o garsoniera, nesuparand pe nimeni. Bubuitura il scosese din amorteala lui tembela. Nebunul si-a asmutit cainele –un dog imens, feroce, dar care niciodata, pana atunci, nu scapase din lesa- asupra copilului nepazit. Eu, cu o prezenta de spirit si o rapiditate extraordinare, as fi ajus inaintea fiarei la copil si, cu un curaj si o forta inhumane, inca si cu o agilitate de feline, as fi parat atacul zavodului, dandu-l peste cap, l-as fi apucat de picioarele dindarat si, folosindu-l drept arma, l-as fi lovit in frunte pe nebun, trantindu-l pe caldaram, prada unei crize inspaimantatoare, iar dogului i-as fi sfaramat teasta, apoi, izbindu-l de zidul apropiat…

Crezusem versiunea asta pentru ca o povesteau toti; altfel, mi s-ar fi parut o fantasmagorie. Eu niciodata nu avusesem putere sa ridic vreo optzeci de kilograme, daramite sa folosesc drept arma atare povara…”

Textul se poate gasi si la libraria electronica www.correctbooks.ro

Un descalecat

Povestind eclectic descalecatul unui om vechi in tara veche. Pentru ca foile scrijelite obliga un titlu…” (numit roman, de fapt fiind relatare); volum apărut în anul 1996, la editura AMB; Bucureşti.

Timpul istoriei: vara anului 1989 şi iarna următoare. Un scriitor, cândva revoltat prin scris împotriva dictaturii, învins de “surzenia” cititorilor pe care ii indemna la razvratire, s-a retras în mijlocul unui Ţinut aparent pustiu, pe care îl păstoreşte. Îşi petrece nopţile cu amintirile unei vieţi în care a vrut să îşi împace, fără izbândă, credinţele ancestrale şi cea creştină. Apariţia unui grup de tineri, cu uimirile, întrebările şi teribilismele lor, îi răscoleşte alte şi alte amintiri. Scriitorul va petrece “evenimentele din decembrie 1989” în felul lui, rupt între dorinţa de acţiune “în legea lupului” şi cea potrivită unui “martir creştin”.

Acest creştet de pagină ar putea fi acoperit cu nişte întinderi de cuvinte care să cheme prin amintiri copilăria şi mica adolescenţă ale lui Pavel Saulea, deci să se rostească despre epoca devenirii sale ca om, măcar până în perioada petrecerii cumplitului şi foarte ciudatului accident rutier în care îi muriseră părinţii.

La fel de bine şi la fel de greu de îngheţat în rânduri de scriitură, ar sta aici câteva consideraţii (probabil, ca siluite) despre semnificaţiile nopţii lui de coşmar (noapte dintr-un sfârşit de iarnă) în care, printr-un gest dorit ca act suprem, îţi distrusese cu foc toate manuscrisele-foi, adică foile acoperite cu semnele-cuvinte-amintiri şi cuvintele-semne… Dar dacă ne-am hazarda să oferim, aici, acestea, plus o concluzie pentru gest, ar fi să coborâm povestea la rangul de istorie a unui singur om. Or, povestea pornită din creştetul acestei pagini este a lui Pavel Saulea la fel de mult cum nu este…

Dorind să începem frumos, am pune în obârşia ei imagini din debutul întâmplărilor dragostei lui Valeriu şi Mariei Vîlnoiu, dintre care una, cel puţin, a livezii de piersici înfloriţi, ar conţine ferment de poezie lirică.

Dar pentru că o poveste, ca şi cuvântul, nu e niciodată singură sau e una, rememorarea ei va să înceapă cu amintirea unei seri şi cu ecoul unor cuvinte-rostiri, deci cu o secvenţă petrecută cu un întors şi mai bine de generaţii înaintea episoadelor pe care povestea aceasta are pretenţia să şi le creadă apogeu. Pare mai simplu. În plus, este o demonstraţie nu tocmai palidă a imposibilităţii sihăstririi cuvântului de cuvinte şi a poveştii de poveste, imposibilitate care sparge mereu încreţiturile de timp şi îl joacă în fantasmele infinitului rotund.

Anume, însemnăm întâlnirea unui învăţător dintr-un cătun de sub munte (aşezare de străbătut cu pasul în răstimpul a trei cânturi de cocoş), învăţător care urcase în păduri, pe poteci tainice, cu primejdia morţii în spate, cu un bărbat scund şi voinic, roşcovan, ale cărui barbă şi plete rebele îi dădeau un aer sălbatic, primitiv... Se aflau într-o veche tăietură, lângă trupul uriaş al unui molid căzut, sub o întunecime care se îngroşa...

Bărbatul cel puternic tăcuse ultimul, după rostirea acelui „Nu” sonor, şi rămăsese neclintit, iţind priviri tăioase pe sub streaşina bogată a sprâncenelor, cu buzele strânse ca şi cum gura i-ar fi fost o încheietoare a frunţii şi ochilor cu măturoiul bărbii şi trunchiul zdravăn, iar el se temea de vorbe pentru că ele ar fi adus ruperea lui în două. Iar învăţătorul n-a cerut explicaţii şi nici nu s-a simţit jignit pentru faptul că răspunsul monosilabic părea să-i ridiculizeze eroismul hotărârii de a trece liniile militarilor şi de a se întâlni cu răzvrătitul doar ca să-i propună o salvare cuminte. Salvare cuminte; reîntoarcerea printre oameni, într-o localitate depărtată, cu altă identitate, adică revenirea la o viaţă paşnică, după doi ani de aventuri înfricoşătoare... Ar fi fost posibil; meşter şi în furişat, săbaticul putea trece fără probleme de cordoanele armatei, iar pentru că timp de doi ani armata şi ceilalţi se luptase, de fapt, cu un strigoi, păstrarea pe viitor a incognitoului, în localitatea aleasă, era sigură. Dar sălbaticul refuzase.

„M-aş simţi ca un vulpoi berc sau ca un câine alungat fără dreptate, care se târeşte înapoi sub mâna stăpânului şi o linge. Vreau ca neisprăviţii ăştia care vor să mă prindă să trimită oameni aleşi într-un loc stabilit. Aleşilor le voi spune că eu nu sunt nici tâlhar, nici pârjolitor, ca alţii care trag nădejde deşartă în acoperămîntul munţilor... Să se afle cine sunt şi ce am făcut, cum i-am trecut pe mulţi dintre cei care acum se sumeţesc în jilţuri boiereşti graniţa aia nouă, rea, în urmă cu opt ani... Atunci spuneau că port în mine pană de înger. Acum să spună la fel şisă-mi pupe mâinile, cum au mai făcut-o. Cu popa în fruntea şirului.” „Popa a venit în sat dinadins pentru sufletul tău, el a întocmit planul şi el m-a trimis aici.” „Bine; fă-l să afle ce vreau. Şi mai spune-i că, dacă nu se face aşa, din vânător, în mine se va trezi iarăşi războinicul şi atunci va fi nu numai sânge, dar şi moarte. Învăţătorul se cutremurase. Preotul îi povestise cum, pe când era dus de bărbosul sălbatic peste graniţa trasată de degetele rapace ale mai marilor de atunci ai lumii, fiind înconjuraţi de soldaţii unui pluton, călăuza, după un ritual „ciudat”, „primitiv”, „înfiorător”, „drăcesc”, îndeplinit la asfinţit, pe la cumpăna dimineţii spărsese şi împrăştiase încercuirea, ucigând patru soldaţi. Şi mai ştia, învăţătorul, că în aceşti doi ani de război orb al militarilor cu fantoma pădurilor de munte fuseseră destule victime, însă toate se refăcuseră la spital, mai repede sau mai încet, asta depinzând de felul în care tinereţea asediatorilor se împotrivise uneia şi aceleiaşi răni de glonţ: în umărul drept, fără vătămarea oaselor...

„Şi să mai ştiţi, tu şi popa ăla, că dacă nepricopsiţii-deschizători-de-Fiară nu se vor ţine de fiecare legământ încrucişat cu mine, când ne vom întâlni, eu, care niciodată nu m-am mânjit cu măruntaiele ei puturoase n-o voi face nici acum, să ştiu că pierd până şi amintirea seminţiei mele... Dar mă voi trage în Sorbul Pământului, de unde am să mă întorc ca să cad peste slujnicii Răului când le va fi mai greu... Tu aşa să-i spui popii... Numai popii...”

Învăţătorul ştia că, de opt ani, omul acela ciudat, pentru care îşi risca viaţa, stătuse numai în munţi. Opt ani, trăind ca jivinele... Din cei opt, şase fuseseră şi ai războiului. Ai războiului oamenilor...

- Popa m-a blestemat în gând atunci, când cu lupta aceea, pentru că ucisesem patru unghii de urgie. El le spunea creştini. Poate să fi fost, cu numele... Vrea, popa, să-mi salveze sufletul?... Prin mine, totdeauna a cuvântat Legea Străveche. Atunci, a cuvântat ca totdeauna. Aşa că popa să se îngrijească de sufletul lui, pentru că împuterniciţii Fiarei, dacă pe mine mă vânează înnebuniţi de focul meu care răspunde focului, pe el or să-l vâneze, or să-l prindă şi or să-l pedepsească numai pentru credinţă, pentru că ştie un dumnezeu. Ei nu au dumnezeu.

(Nu trecuse ceasul de când omul cel ciudat răspunsese la o întrebare pusă cu teamă, aproape, de învăţător: „...Pe undeva, pe aici, este un brad bătrân-bătrân, uriaş, în crucile căruia stă Dumnezeu al meu care mie mi-a lăsat muntele, mie şi altora ca mine. Din munte nu mă va scoate nici o putere hâdă... N-am nevoie să caut Bradul ca să mă încovoi sub el şi să-i ascult şoapta-povaţă. Şi dumneata ai o cruce de lemn în perete, şi dumneata crezi că ai un dumnezeu prin ea, poate mai al oamenilor decât al meu, însă tot înălţat, la fel judecând nădejdile nimicniciei. Fără credinţă eşti numai o bucată de chin...)

- Ei au o credinţă!

- Nu. Credinţa, dacă este desăvârşit pe Pământ, nu e credinţă, e

numai rău cu miros de pucioasă şi sânge. Pământul este doar talpa credinţei şi obârşia răului. Dumneata, care eşti deştept, vrei pricepe asta încă înainte de a-ţi arăta-o oamenii.

- Oare, nu faci un păcat trăind cum trăieşti, în Legea lupului?

- Păcat ar fi numai potrivind lupul mielului preoţesc sau celui

de prin baladele voastre, aşa cum au făcut-o alţii, neştiutori şi leneşi la minte. Eu nu scot fiara din lup decât atunci când este să o potrivesc Răului. Altfel, nu. Iar stând în Legea lupului, stai în lăsatul lui Dumnezeu.

Învăţătorul a notat ceva, iute, în carneţelul de care nu se despărţea niciodată. Când a înălţat privirile spre sălbaticul roşcovan, a văzut cum ochii acestuia lucesc verzui.

- Mai mult decât ce-ai scris dumneata acolo şi mai mult decât

cele ce-am vorbit, gândurile noastre, cu toate ale lor, sunt acum în Dumnezeu şi ele vor răsări în altă parte, ca ale altuia. Nimic nu se risipeşte zadarnic. Asta trebuie să o ştii...

- Se spune despre dumneata că ai cunoaşte glasurile

Pământului şi semnele subţiri ale Cerului...

- Am frâu şi carte adâncă la mine, aşa cum am şi puşcă, şi fier

pentru grăbiţii care mă întâmpină duşmănos...

- Va fi un sfârşit al Lumii?

- Va fi o nouă Facere, deci şi un sfârşit. În noapte asta am să mă întreb cum...

Începutul acestei istorii este începutul celui de-al nouăsprezecelea caiet cu însemnări-amintiri ale temerarului învăţător. A fost pierdut, la fel ca toate celelalte, într-o împrejurare tragică. Însă, chiar dacă s-ar fi păstrat, n-ar fi putut spune decât puţin din adevărurile întâlnirii tainice de seară dintre dascălul cătunului bicisnic şi vânătorul sihastru în munţi. Notaţiile acelui caiet, construind o conversaţie verosimilă, deşi puţin probabilă, legată de învăţătorul stingherit cu schimnicul-războinic-filozof, notaţiile acelea, deci, trebuie să fi fost nişte amintiri ale unor fapte şi fapte pentru viitoare amintiri...

Textul se poate gasi si la libraria electronica www.correctbooks.ro