Carte pentru copii. Apărut în anul 2004, la editura A.M.B. Bucureşti.
Aventura unor personaje (Anastasia, căţelul Băţ, autorul) care caută un arbore de tisă… “…de la Mare la Munte…”.
III. Despre Carte
Vroiam sa scriu ceva despre Curte si despre Casa.
O vreme, m-am tot gandit cum sa incep si, mai ales, la ce sa spun, in mod special. Pentru ca, dincolo de talent, devotament si pace sufleteasca (aceea poate chiar sa lipseasca!) este nevoie de curaj ca sa pornesti. Indoiala si framantarile au tinut pana la sfarsitul primei decade a lui Octombrie, cand… Ei, dar daca am ramas un infantil in viata si in scris, macar sunt un matur in ceea ce priveste pasatrarea unui secret. Atata cat se poate, desigur… Atata cat se poate, pentru ca, mai tarziu cu niste pagini, secretul va fi dezvaluit.
Pana la dezvaluire, insa, va fi nevoie ca trei personaje (adica, doua plus unul) sa treaca prin niste intamplari nu extraordinare, nici foarte interesante, dar demne de asezat in pagina pentru ca nodul manunchiului lor s-a facut chiar in acea zi de Octombrie…
Poate ca acei rabdatori care au ajuns cu lectura pana aici vor intreba, oarecum legitim: “Pai, daca intamplarile nu sunt nici extraordinare, nici foarte interesante, de ce sa ne mai chinui povestindu-le, in loc sa ne spui, deodata, ce s-a intamplat in ziua aia de Octombrie?” In cazul enuntat, as raspunde: “De aceea, pentru ca universal cel mic al Curtii si Casei nu se reduce la una sau mai multe ecuatii. Care ecuatii, de altfel, formeaza apanajul savantilor. Care savanti, nu-i asa, se ocupa de mai multe universuri… Si apoi, m-as dovedi un imatur si in privinta pastrarii secretelor.”
***
-Iti voi spune povestea “Ursul pacalit de vulpe”, zic eu, intr-o doara.
-De ce?
Tac si norocul meu este ca Anastasia, incepand sa hasureze cu verde frunzele unui copac, continua:
-Pe asta o stiu. Mi-a citit-o Geta, mi-a povestit-o bunica… Am si colorat-o… Am ascultat-o si de pe caseta, si de pe si-di…
“Si-di”! Mie mi-au trebuit cativa ani ca sa ma obisnuiesc macar ca exista asa ceva… Ce mare e viteza de acumulare intelectuala la generatiile noi!
-Totusi, spune-mi-o. Vreau sa o mai aud o data.
Insir povestea, asa cum ma pricep. Anastasia pare ca nici nu ma asculta; coloreaza constiincios (a prins varful limbii intre dinti) copacii si maimutica de pe plansa. E incruntata, ca intotdeauna cand are treaba. Eu sfarsesc cam nesigur povestea, adaogandu-i cu de la mine putere o fraza pe care -culmea!- mi-am insusit-o de la gradinita vremii mele: “…si de atunci, de cand ursul si-a lasat coada in lacul inghetat, incercand sa prinda peste, de atunci ursii nu mai au cozi!”
Sunt aproape mandru.
Anastasia (fara sa se opreasca din lucru si fara sa ma priveasca):
-Asta ai spus-o de la tine, nu-i asa?
-Se poate. Poate s-o fi spus de la mine.
Peste un minut (lung):
-Ursul acela trimis de vulpe sa pescuiasca iarna… era urs sau ursoaica?
-Nu mai tin minte.
-Ursul acela a fost mama sau tata ursilor toti?
-Cred ca da. Da. De aceea, pentru ca ursii urmatori i-au semanat, de aceea n-au mai avut cozi. Adica au avut si au cozi mici…
Anastasia (colorand cu brun-roscat coada maimutucii):
-Adica tu, Tata, imi spui ca, daca iti rupeai o ureche la ora de muzica sau daca Mama isi rupea nasul, asa, inainte sa va nuntiti, eu ma nasteam fara nas? Sau fara o ureche?
Acu-i acu…
-Pe vremurile acelea era altfel decat in vremurile noastre. O sa intelegi mai tarziu cum stau treburile.
-Cand o sa fiu la scoala?
-Da.
Tacere.
Anastasia sta putin sa priveasca peretele alb, isi zambeste, luminandu-se la fata nu inteleg de ce, apoi isi reia indelednicirea. Tocmai imi scotoceam memoria dupa alta poveste, cand:
-Tata! Daca acela era tatal sau mama tuturor ursilor, atunci omul care avea peste in caruta era tatal sau mama tuturor oamenilor?
(Sunt convins acum ca a te include, cu nimicurile proprii, in opera maestrilor, este chiar mai grav decat a fura de la ei, incropind o opera “noua”. Mai ales ca daca furi de la cat mai multi si esti sustinut, poti dezvolta un current literar nou…)
Textul se poate gasi si la libraria electronica www.correctbooks.ro
O carte pe care am citit-o cu mare placere si interes. Foarte interesanta si placuta. Multumesc pentru aceasta experienta! :)
ReplyDeleteUn dar minunat și o trăire emoționantă. Poarta unei Curți reale deschisă spre lumi nebănuite,ca într-un vis de vară liniștită, o curgere de întrebări-răspunsuri care te transpun între real și imaginar, pe care numai fantezia unui copil poate să le deslușească.
ReplyDeleteO carte minunata pe care o citesti aproape pe nerasuflate. Te duce inapoi in copilarie si te ajuta sa retraiesti clipe minunate.
ReplyDeleteO carte ghid de călătorie imaginară, inedită...
ReplyDeleteCând pleci într-o călătorie te desprinzi de existența cotidiană, de confort și obișnuință. Ești cuprins într-o experiență inefabilă, unică. Bucuria de a descoperi noi lumi, oameni, peisaje, capodopere - creații ale oamenilor din toate timpurile te face să pleci pe o cale fizică, un drum, ce pare uneori o plonjare în necunoscut, deși pleci cu tine însuți și te poți descoperi mai bine călătorind. Fenomenul călătoriei, cel al descoperirii lumii prin simțuri, dincolo de cunoașterea livrescă, apoi prin cunoașterea directă – a observației și privirii atente a lucrurilor te fac să dorești să repeți experiența. Și vei constata, de fiecare dată, că descoperi alte fețe ale lucrurilor deja văzute. Astfel într-o călătorie la Florența am intrat în micuța biserică unde se afla înmormântată Beatrice d’Este, iubita lui Dante. Scopul meu era să vizitez locul și să încerc să refac mental un pic din atmosfera de pe vremea celor doi îndrăgostiți. Dincolo de asta, pe altar se afla o piatră diformă – al cărei loc nu l-am înțeles. După cîțiva ani am revenit în acea biserică – am citit o inscripție care spunea să privești atent piatra, aflată în clar-obscur și luminată doar de razele care pătrundeau prin ferestre - și vei vedea chipul lui Isus. Într-adevăr l-am văzut. Așadar, “Phanta Rei”- nu te poțí scălda de două ori în apa aceluiași râu – spunea Heraclit.