Bukure, Lek. Berbecul…

Apărut în anul 2003, la editura Ex Ponto. Constanţa.

O istorie dramatică, petrecută undeva în munţii Albaniei, avându-l ca personaj principal pe un tânăr devotat kanun-ului străvechi.

( “Relatarea” a fost publicată şi în Albania, în anul 2008, la editura Omsca-1 din Tirana, Albania, cu titlul Bukurani, Leka. Dashi...)

Lek Bukure din familia Bukure (familie întemeietoare a satului, laolaltă cu Polena şi Mexi), Lek, mezinul, fusese un tânăr cinstit si cum­secade, uneori visător (asta ar fi spus-o, de pildă, Lena; adică, numai Lena) dar de neclintit chiar în hotărârile luate cu iuţeală si aprig la mânie. E drept, el se supăra mai mult pe rele decât pe oameni, însă asta nu adusese vreo uşurare greşiţilor care îi stătuseră împotrivă si nici celor care păcătuiseră cu ştiinţa lui.

Se zicea, despre Lek Bukure: "Are în suflet lumină de cremene lucind dimineaţa. îndrăzneşte să o loveşti: sar scântei!" Se mai zicea: "Unde calcă, pământ sterp să fie, răsare grâu." Si: "Aruncă-1 în fântână, gata împuşcat, cu capul înainte ... Mâine, prunul din faţa casei va rodi, de sub scoarţă, un Lek Bukure viu şi nevătămat!"

Ii dăduseră o poreclă: Berbecul.

Porecla i-o scornise Shiqri Nebunul (care, de fapt, era un înţelept hâtru şi atotştiutor) însă nici chiar acesta nu avusese tragere de inimă să i-o împărtăşească şi lui Lek, până după lupta cu ursul.

Intâmplarea (de pomină) fusese năpraznică, dar cu sfârşit vesel. Povestea ei uimise cătunul de sub munte ...

... Shiqri, aflat într-o poieniţă (căuta vreascuri prin pădure), se trezise faţă-n faţă cu un urs uriaş, "ca apărut din legendele vechi" (murind Temo, nonagenarul, nu mai rămăsese nimeni, în sat, care să fi văzut aievea urs) ... Fiara,"... aşa, pe negândite", se năpustise la pirpi­riu. "... Venea spre mine, pe picioarele dindărăt, cam cum merge Ile ... Era înalt cât un copac ... Si îi curgeau balele aşa cum îi curg lui Gjorgj cel mic atunci când vede plăcinta ..." Desigur, ursul ar fi făcut moarte de om dacă Lek Bukure, aflat în apropiere, n-ar fi alergat în ajutorul "Nebunului", crăpând ţeasta fiarei cu toporul.

... Stând lângă leşul cald, încă, şi gustând rachiu din plosca de dud, lui Shiqri i se dezlegă firul vorbei şi spuse, cu o voce tremurată: "Eşti neînfricat şi de neoprit când vrei să faci ceva, Lek, băiatule ... Altul, în locul tău, n-ar fi sărit să mă apere, doar cu unealta de colo în mână ... Dar să ştii că ăsta, numai acum, că e mort, s-a făcut urs... Viu, era diavol!" "Mai să te cred când spui că era diavol. Diavol a fost, trimis de blestemele măritatelor şi văduvelor care au plâns cândva de dorul tău." "S-ar putea! - răspunse Shiqri, îmbătoşat şi, deci, caraghios. Iar tu, Lek, eşti la fel cum cred că era Costa Bukure întâiul. Uşor ca vântul de primăvară la bucurie, glumeţ si iertător, însă la supărare: greu ca muntele. Doar că tu eşti şi foarte încăpăţânat. Eu ţi-am zis Berbecul..." "Shiqri! Te mândreşti că ai zece ochi, zece urechi şi două capete ... Aşa o fi, dar uite acum înţeleg eu: n-ai minte." Nebunului parcă îi reveni în pieptul uscat ceva din spaima abia trecută. Totuşi, nu putea rămâne fără răspuns: "Am zece ochi, zece urechi, capete pentru toate alea şi minte cât pentru tot satul. Ca dovadă, am găsit ce-ţi trebuia adăogat la nume ... Nu te înfuria. Primul Bukure a fost şi este întâiul, Starostele, celui de-al doilea încă i se mai spune Voinicul, iar bunică-tău, încă pe când trăia, s-a numit Dreptul ... Pe taică-tău îl poreclisem Mână-Spartă şi, dacă ar fi apucat zile destule, i-aş fi spus Cel-cinstit sau Doi-flăcăi. Vezi, aşa am avut eu plăcerea: să dau nume bărbaţilor din familia Bukure, iar pentru asta, dar nu numai pentru asta, şi ei şi eu am ajuns vestiţi în Valea întreagă ... Iar acum, tu eşti Berbecul." "De ce nu i-ai găsit poreclă lui Costa; el este fratele mai mare şi moştenitorul ... "Lui Costa, încă de când abia împlinise un an, i-au spus, alţii, Iedul. Si atât de potrivită i-a fost porecla, încât numai Iedul l-au tot strigat, până mai ieri, de le-a fost lehamite si s-au întors la numele cel de botez. Tu, Lek, când erai de-o şchioapă semănai cu un pui de arici." "Chiar crezi, nebunule, că a trebuit să omor un urs - sau un diavol, ce-o fi fost arătarea - ca să aud toate astea? Mai bine mi-ai da puţin tutun ..." Au fumat, au băut, Shiqri a povestit o întâmplare cu haz a tinereţii, au râs...

Blana fiarei, cam ciuntită la jupuire, urma să zacă în casa Bukure o vreme, apoi Lek, la îndemnul lui Costa, i-a dat-o vecinei (văduva lui Frasheri) ca aceea să facă din ea ce-o face ... ("De vândut, s-ar vinde, dar prea multe parale nu scoţi pe ea, că e cam zdrenţuită. Iar ca s-o păstrezi drept premiu al curajului tău, înţeleg că nu prea vrei.)

Lek Bukure era destul de puţin mândru (" ... la vârsta lui, mie îmi jucau flăcări în priviri şi mă iuţeam din orice fleac!" : Shiqri, lăudându-se), ura certurile şi, din această pricină, desori trecea peste jignirile mărunte.

Doar că, odată stârnit, se oprea numai după ce socotelile se încheiau până la ultimul amănunt. Nu ţinea supărarea ("... ai lui l-au făcut în zi însorită şi alintată de vânt uşor": Shiqri, ameţit) dar "... la ce îţi mai ajută asta, când ai capul spart?" Oamenii se fereau să-1 provoace (de altfel, Lek nici nu dădea ocazia la aşa ceva), mai ales că mezinul Bukure moştenise şi puterea, şi neînfricarea lui Bukure Dreptul.

Moştenirii de carne şi suflet i se adăoga învăţătura; s-ar fi zis că Lek o supsese, odată cu laptele mamei, sau că i se strecurase foarte lesne, în căpşorul de copil, de Sevasta, bunică-sa. Oricum, mai târziu repetase totul, împreună cu Bukure Dreptul. învăţătura: legile kanun-ului. Dar Lek ştia să şi silabisească, ceea ce îl deosebea de tinerii de-o seamă din cătun (mentor îi fusese Dreptul, dar si Nebunul Shiqri) şi chiar era în stare să scrie, deşi greu ...

Bătrânii, mai cu seamă Mexi, se miraseră îndeajuns de mezin, spunând că Lek (adolescentul) cunoaşte legile vechi mai bine decât oricine din Vale, adică, desigur, mai bine şi decât oricine din cătunul lor de strânsură ... Dar din legile acestea, Shiqri, discutând destul cu Lek, înţelesese că mezinul Bukure parcă le ocolea pe cele ce vorbeau despre rostul armelor şi dreptul omului de a le purta şi folosi, cu toate că, luat din scurt, dovedea repede că le cunoaşte foarte bine. Nebunul judecase ciudăţenia după mintea lui: "Sigur că băiatul, deşi era cât un picior de capră pe atunci, mai ţine minte fără să ştie cum l-au fulgerat tâlharii, pe taică-său, cu puşca, din pădure, s-a speriat şi aşa rămâne, cât o trăi..." înţelept, Nebunul nu vorbise astfel decât pentru Costa, fratele mai mare. "Dacă lui Lek i-ar descoperi slăbiciunea vreun netrebnic, n-ar fi bine ..."

Armele lui Lek Bukure: puşca rămasă de la bunicul mamei şi pis­tolul (la fel de vechi al lui Bukure-Voinicul, împodobeau a doua odaie a casei, atârnate de perete ...

Parcă neînţelegând cât crescuse, Lek se purta uneori ca în vremea lui de băietan,"... poate ca să apuce din urmă ce a scăpat, pe atunci...", (fusese un copil retras şi ursuz, dar nu fricos şi nici laş), luând prea uşor unele certuri sau rezolvându-le altfel decât ar fi făcut-o un bărbat adevărat...

Pe Gjon şi Petro, vlăjganii cei veşnic puşi pe harţă, Lek îi bătuse fără ură, temeinic, supărat fiindcă aceştia, ca să-şi râdă de Naim, nevol­nicul, îi omorâseră căţelul (singurul câine din sat) şi atârnaseră leşul de ulucile prăpăditului, iar când văduva lui Frasheri voise să arunce spurcăciunea, luându-i la rost, nemernicii îi vorbiseră urât (de faţă cu ţâncii femeii), ba chiar păreau că vor să o îmbrâncească. Mai mult: când îl văzuse pe Lek apropiindu-se, Gjon apucase cuţitul, ca un tâlhar de codru, înfuriindu-l pe mezin la fel de mult cum îl şi mirase ...

Seara, Gjon (vânăt la un ochi şi mişcându-se greu din pricina şalelor), trimis de bătrânul Mexi să-şi ceară iertare "ca un flăcău care i-a greşit mai vârstnicului", poate că ar fi stat mult şi bine în faţa casei Bukure, neclintit şi mut, dar Lek îi ieşise în întâmpinare, scutindu-1 de vorbe, şi îl dăruise cu un clondir de rachiu. (Clondir pe care Gjon, ime­diat ce se văzu în dosul pâlcului de pini, îl spărsese, izbindu-1 de o piatră, apoi, luându-şi seama, adunase grijuliu ţandărele, în poala cămăşii, şi le aruncase în groapa cu mizerii, de acasă ...)

Fără ură şi fără răutate (ba, chiar cu un soi de milă) îl pedepsise Lek Bukure Berbecuul pe Naim (nevolnicul, şchiopul) care ticluise şi apoi încercase să întindă vorba că mezinul umblă, când şi când, pe la casa văduvei Frasheri. Berbecul îl aninase de o creangă, în lizieră, în vecinătatea unui viespar (adică speriindu-l şi obligându-l să rămână nemişcat, vreme îndelungată), apoi îi spusese maică-sii unde-i este fiul cel schilod şi pe dinafară, şi pe dinăuntru...

... Pentru ca, nişte zile mai târziu, tot el, Lek, să-l scoată pe Naim din fundul Prăpastiei Mari şi să-l care în spate până la Pemma, vraciul, doar-doar i-o drege moşul cel priceput şoldul strâmb şi celălalt picior, ajuns să-i semene, după căzătură, perechii...

Costa îşi dăscălise, nu o dată, fratele. Că trebuie să se teamă de vreo răzbunare ticăloasă. Că trebuie să fie ferm cu prostia, cu răutatea şi cu celelalte rele omeneşti, dar altfel de cum o face ... Şi: "... să fi fost în locul tău, eu cred că l-aş fi împuşcat pe Gjon, când a apucat cuţitul ..." Lek (uimit de atitudinea fratelui său): "Să-l împuşc pe Gjon? E un copil mai răsărit, rău şi laş ... Mi-aş fi spurcat arma, mai mult decât aş fi făcu-t-o lovind cu ea o femeie ... Şi apoi, mie nu mi-e frică de răzbunări, pen­tru că nu mi-e frică de nemernici ... Câteodată, mă gândesc la ce fru­moasă ar fi Lumea fără ei, dar, ce să-i faci, s-au născut şi vor să trăiască ... Unora, însă, le ajunge câte-o bătaie bună ... Eu aşa sunt şi n-o să mă schimb pentru nimeni." Costa a stat să judece, apoi: "Adevărat; nu poţi aduna toate uscăturile din pădure, nu le poţi da foc, să scapi de ele pen­tru totdeauna ... Nu poţi, Lek, băiatule ..." "Nici nu pot şi nici nu vreau. Mie îmi pare rău, câteodată, că nu ajung să miros toate florile din Munte sau din Vale ..." (Răspunsul îl făcuse pe Costa să creadă că mezinul, pentru că nu era nebun, era îndrăgostit.)

Că Lek Bukure Berbecul omorâse un urs uriaş cu două lovituri de topor, că îi bătuse pe certăreţii satului (şi nu-1 împuşcase pe Gjon, după cum acesta poate merita) fuseseră fapte de laudă, desigur.

Dar Lek Bukure Berbecul mai ales se împotrivise lui Gjorgj Mexi (Mexi bătrânul), adică judecăţii lui, împotrivindu-se absolvirii de vină a lui Mexi-cel-mic, ucigaşul pehlivanului Spiro. Iar fapta asta nu numai că impresionase mărunta aşezare de sub Munte, dar, coborând în toată Valea (rostogolită din gura lui Shiqri, bineînţeles), pusese pe gânduri oamenii din satele îndepărtate.

Textul se poate gasi si la libraria electronica www.correctbooks.ro